Alegere

        Muncitorii aruncau nisipul cu lopata înapoia remorcii, în mod alternativ: cel din dreapta arunca spre stânga, cel din stânga arunca spre dreapta, astfel că stratul subţire de polei aşternut pe asfalt era tăiat la tot pasul de linii dezordonate de nisip, un nisip destul de fin, care, pe lângă rolul pozitiv de a împiedica accidentele rutiere, avea şi unul distructiv, strada necesitând reparaţii după fiecare iarnă în care beneficiase de un astfel de tratament. De altfel muncitorii - unul înalt şi spătos, purtând numele Ion, şi celălalt scund, cu capul puţin disproporţionat, chemat de colegul său pe numele de familie, Grigorescu – discutau despre povestea stratului de asfalt ca despre un fenomen pe care îl cunoşteau dintotdeauna şi care, după toate aparenţele, nu se va schimba niciodată. Asta nu părea să-i deranjeze prea tare, munca aceasta, deşi plictisitoare prin repetabilitatea ei, îi satisfăcea pe deplin şi le asigura o viaţă cât de cât liniştită într-o staţiune care avea din ce în ce mai puţini vizitatori şi tot mai puţini locuitori, locurile de muncă nefiind aşadar nici ele prea uşor de găsit. Maşina rula uşor, parcurgând abia câţiva kilometri într-o oră. Unii dintre noi regretam că ne lăsaserăm tentaţi de o astfel de ocazie şi poate aveam dreptate căci mergând pe jos am fi parcurs distanţa din sat până în staţiune în cel puţin tot atâta timp cât maşina în a cărei remorcă ne aflam, în spatele cabinei, privind cum grămada de nisip aflată între noi şi muncitori scădea încet-încet şi ne gândeam că sfârşitul ei ar putea să corespundă cu sfârşitul călătoriei noastre în remorcă. Fusese ideea lui Ion, el părea să fie omul cu iniţiativă. Nici nu ne întrebase dacă vrem să urcăm, fluierase într-un anume fel înspre şofer, iar când acesta oprise maşina îi spusese pur şi simplu
- Stai să urce tinerii ăştia!
Probabil frigul din zona aceea, nepotrivit deloc cu căldura toridă în care călătorisem până atunci, ne dădea o oarecare senzaţie de teamă şi deciziile pe care le luam nu mai păreau atât de uşoare şi de sigure. Ne-am consultat scurt din priviri, fără să ştim cu exactitate care era opinia fiecăruia. Camionul era oprit lângă noi şi Ion se aplecase deja în lateral ca să ne ajute să urcăm. Băieţii au urcat prin spatele remorcii, iar fetele s-au folosit de roata din dreapta spate şi de braţul puternic al lui Ion. În tot acest timp şoferul nu făcuse act de prezenţă, iar Grigorescu se proptise în coada lopeţii precum ciobanul în ghioagă şi ne privea cu gura puţin întredeschisă şi cu ochii mari, ca pe nişte evenimente naturale din ce în ce mai neobişnuite. După ce ne-am urcat toţi cinci Ion a scos un alt fluierat şi maşina a demarat cu un zgomot oribil, iar cei doi şi-au reluat activitatea fără să-i mai intereseze prea mult prezenţa noastră. Ne-am consultat din nou scurt din priviri, fără să emitem vreo părere cu voce tare şi am început să ne uităm la cei doi muncitori fără a face vreun alt plan. Lopeţile se mişcau lent spre stânga, şi spre dreapta, cantitatea de nisip diminua, încet dar sigur, iar maşina înainta de bine de rău spre destinaţia comună tuturor. Replicile continuau şi ele alternativ, fără nici o grabă, mai lent chiar decât mişcările lopeţilor. Nu eram foarte atenţi, dar mi se pare că vorbeau despre serviciu, despre viitor, despre câţiva colegi cu care li se mai întâmpla să colaboreze, despre faptul că şoferul trebuia să aibă o slujbă foarte comodă în comparaţie cu ei şi altele asemenea. Poate tocmai faptul că ne uitaseră la celălalt capăt al grămezii de nisip a determinat-o pe Anca să intervină:
- De ce plouă ?!
Cei doi muncitori s-au întors repede spre noi, miraţi de parcă nu ne văzuseră niciodată şi
surprinşi totodată de întrebarea aparent fără sens, dar care lovise brusc, cerând un răspuns imediat, astfel că Ion şi Grigorescu au uitat să arunce nisip, lăsând o porţiune de polei de câţiva zeci de metri nepătată.
- Aici când nu plouă, ninge… răspunse Ion într-un târziu reluându-şi activitatea. Însă
Anca lovi din nou:
- Ce e cu frigul ăsta în toiul verii?
Grigorescu se opri primul şi se sprijini în coada lopeţii, ca în momentul urcării noastre în
remorcă. Ion ne privi descumpănit, privirea lui exprimând ceva de genul „ce obrăznicie, dom’le, te opreşti să-i iei cu maşina, să nu-i lovească ploaia pe drum, le faci un ditamai binele, iar ei te bombardează cu întrebări imposibile!”
- Care frig, domnişoară?
- Nu vedeţi că tremurăm toţi, că avem haine de vară şi că nu ne-a trecut nici o clipă prin
minte că o să îngheţăm pe aici? O şosea îngheţată în mijlocul lunii august şi o temperatură care ar trebui să survină abia prin noiembrie!
Anca era enervată de-a binelea şi aproape striga la cei doi, vinovaţi în opinia ei fie de frigul nepotrivit cu luna august, fie de incapacitatea de a-l explica pe loc şi cu o maximă claritate. De partea cealaltă, Ion ridică scurt privirea spre cer, apoi i se adresă lui Grigorescu:
- Să survină!! şi continuă să arunce nisip pe stratul subţire de polei, urmat imediat de camaradul său, care părea să-l aprobe în totalitate, tacit. De altfel Grigorescu nu ne adresase încă nici un cuvânt şi eu unul ajunsesem să mă întreb dacă ceea ce considerasem mai devreme a fi o conversaţie între cei doi nu fusese de fapt un monolog cât se poate de bizar.
Anca era tot mai agitată, stare care părea să treacă şi la Izabela, cea de-a doua fată care călătorea cu noi.
- Să coborâm! ziseră fetele aproape în acelaşi timp.
Mie şi lui Mihai ne era indiferent şi ne aplecam deja spre rucsacuri când Mircea interveni decisiv:
- Nu!
- De ce? reacţionă Anca.
- Eu mă simt bine.
Am lăsat rucsacurile unde erau şi ne-am uitat la ceas, gest care putea la fel de bine să reprezinte o modalitate de a refuza implicarea în luarea unei decizii, precum şi una de a spune că am fi consumat inutil energie suplimentară dacă am fi coborât. Pe deasupra, camionul era în mers şi Ion nu părea deloc să dea atenţie dorinţelor noastre sau disputei violente care intervenise între fete, deşi tocmai ele fuseseră iniţial de acord. Între timp ploaia se înteţise, iar peisajul era dominat de două culori – negrul norilor, preluat de pădurea omniprezentă şi roşul aprins dat de apa lacului şi preluat de baza muntelui. De altfel cealaltă parte a muntelui se distingea foarte greu din cauza norilor, astfel că am fi putut crede că nici nu exista.
Muncitorii îşi continuau munca la fel de calmi ca şi până atunci, deşi era evident că nu mai servea la nimic, ploaia măturând nisipul în câteva secunde şi transformând totul într-o mocirlă de care bineînţeles nu eram absolut deloc scutiţi. Eram oarecum plictisit, mă gândeam că ultima oară când înfipsesem lopata într-o grămadă de nisip fusese în urmă cu doi ani, când îmi ajutam tatăl să toarne beton în formele metalice cu care obţineam tuburi de un metru pentru fântână. Fusese un proiect istoric, unul din cele câteva proiecte cu care părinţii mei porniseră aventura căsniciei în satul acela dintre dealurile din nordul Olteniei. Era un nisip mult mai brut, plin de pietricele, pentru că fusese adunat la repezeală de pe malul Bistriţei în seara anterioară. Ca de fiecare dată, tata alesese variantele cele mai ieftine, pentru că se potriveau cel mai bine bugetului familiei: nu cumpărăm tuburi, ci împrumutăm formele de la Proco, nu cumpărăm nisip, ci îl încărcăm de pe malul râului, nu angajăm muncitori, ci ne aducem prietenii, obligându-ne să mergem şi noi la muncile lor, nu aducem un expert care să ne spună unde să săpăm, ci ne bazăm pe instinct şi pe visul nostru de a găsi un izvor la câţiva metri de casă, nu cumpărăm unelte sofisticate, ci facem totul cu lopata, târnăcopul şi hârleţul pe care le găsim în ogradă. În felul acestea toate trebuie să iasă bine, îndeplinim toate condiţiile. Şi în mod ciudat toate ieşeau bine până la urmă, deşi aproape niciodată parcursul nu era identic cu cel prezis de tata.
Ideea salvatoare veni tocmai de la Mircea:
- Zi-o pe-aia cu arţarul!
Nimeni în afară de el nu se gândise că un cântec militar pe care-l ştiam tot de la tata ar fi
putut modifica situaţia în care ne aflam, dar am acceptat provocarea: „Foa-aie ve-erde de-e arţar, hei, foa-aie verde de-ee arţa-ar, frumos doarme un tunar, la-la-la, la umbra unui stejar, la-la-la. Tu-unul e-este a-arma lui, hei, tu-unul este a-arma lu-ui şi raniţa căpătâi, la-la-la, şi raniţa câpâtâi, la-la-la.” Foaia asta verde, frunza asta de arţar care inspira tunarul şi pe toţi camarazii lui, la care se adăuga ceata noastră de cavaleri rătăcitori, de Don-quichoţi cu rucsac şi cu chelie, călări pe o iapă dolofană şi solidă ca o remorcă şi care nu ne putea lăsa la greu pentru că noi nu făceam altceva decât să transpunem în realitate un destin scris de Altul, de Unul de dincolo de voinţele noastre, de gândurile, de fricile, de singurătăţile şi poate chiar de sufletele noastre până la urmă. Şi o umbră vagă de stejar care nu putea ascunde decât vis şi armonie, vorba celuilalt Mihai care călătorea cu noi din când în când pe vremea aceea, un vis ferice care nu putea să lipsească din tropotul-huruitul-scâncetul acelui camion care ne căra trupurile cu ochii aţintiţi pe grămada de nisip şi cu coatele rezemate de metalul acela dur, atât de dur şi de rece, mult mai rece decât orice ploaie şi decât orice vară ca asta, aţi auzit doar că ar putea chiar şi să ningă, pe aici e nebunie totală, lumea asta e cu curul în sus, unde am mai auzit noi această replică, a, la mama lui Ovidiu, ba nu, e un citat celebru din antichitatea romană, aşa trebuie să fie, e prea tare ca să vină de la mama lui Ovidiu, prea tare. „Mă-ă duc ma-amă să-ăi mângâi, hei, mă duc mamă să-ăi mângâ-âi, guriţa şi ochii lui, la-la-la, guriţa şi ochii lui, la-la-la.” Şi ochii lui, ea era atât de dorită de el şi el de ea şi asistam la tentaţia fetei de a-l mângâia, transpusă atât de suav în versuri de bardul acesta necunoscut, nu Mihai, un Altul, unul căruia nu îi vom şti numele niciodată, nu-i vom auzi respirarea şi nu-i vom zări urmele picioarelor întipărite pe nisipul nostru, care al nostru, al lui Ion şi al lui Grigorescu şi al şoferului de camion, şi poate nici măcar al lor, nici măcar, nici măcar…Dar al cui? Şi la ureche uite-o floare! Hai s-o lăsăm baltă că asta cu floarea e prea de tot, de ce, păi n-are nici o logică, nu vezi că plouă, plouă, plouă şi vremea ar fi de beţie dar noi suntem tot pe nisip, care Egipt, care traversare, aţi înnebunit, cine vă credeţi, suntem doar nişte studenţi la litere, daaa? Da! Atunci totu-i vis şi armonie, băi ceapa mă-sii de situaţie, noapte bună, Mihai, noapte bună, tu n-ai nici o vină, mai caută-ne şi mâine…
Am fost surprinşi să remarcăm că toată lumea cânta, cu excepţia lui Grigorescu. Oprit de data asta definitiv din muncă, ne privea impasibil, aşteptând poate ca momentul muzical să devină ceva mai palpitant sau, cine ştie, să ia sfârşit. Uneori părea tentat să zâmbească totuşi şi colţul buzelor transmitea o vibrare uşoară, dar se redresa imediat şi redevenea impasibil ca un rege, regele-cioban transpus în lopătarul de nisip, o nouă specie din fauna arcului carpatin, parţial înrudită cu broasca şi dovedind o sensibilitate poetică necunoscută de alte specii şi care devine incomensurabilă în perioadele – scurte, din păcate – de curcubeu, ceea ce desigur nu există decât foarte rar, dar ce mai contează asta dacă avem de-a face cu un fapt probat, cu un fenomen imposibil de negat, im-po-si-bil! Ion cânta continuând să azvârle cu lopata nisip sau apă, în funcţie de ce apuca, iar şoferul amesteca jumătăţi de versuri cu hohote de râs a căror cauză ne-a rămas necunoscută. Pe măsură ce avansam roşul rămânea în urmă, lacul fiind ascuns treptat de munte şi de copaci, iar negrul devenea din ce în ce mai pronunţat. Începuseră să apară şi umbrele unor clădiri, case ţărăneşti joase, umile, un birt de ultima mână, un mic hotel, un al doilea, încă o casă, încă un birt, un hotel ceva mai mare…Apoi din nou pădure, un al treilea birt, iarăşi pădure şi în sfârşit o poiană care ne atrase imediat atenţia. Nu aveam foarte mulţi bani, iar cazarea trebuia să ne fie asigurată de cele două corturi pe care le căram cu noi. Mircea strigă hotărât:
- Ne oprim! şi Ion transmise mesajul şoferului printr-un fluierat.
În câteva clipe eram în poiană, cu rucsacurile aruncate grămadă şi cu apăsarea unui somn
teribil care venea logic după oboseala acumulată pe drum. Unul dintre noi îi mulţumise lui Ion şi maşina plecase cu acelaşi zgomot penibil mai departe. Nu eram foarte încântaţi de locul de cazare, deşi e drept că ploaia se oprise şi că poiana era puţin în pantă, permiţând apei să se scurgă într-un pârâiaş aflat la câţiva metri mai jos. Oricum nu ne puteam permite ceva mai bun, aşa că ne apucarăm să instalăm cele două corturi, să întindem izoprenele şi să căutăm haine uscate în rucsacuri. Unul singur era făcut dintr-un material impermeabil şi Mircea a acceptat să-şi împartă cu noi hainele de rezervă, după care am completat ţinuta cu cele câteva obiecte vestimentare care scăpaseră ceva mai puţin ude din celelalte rucsacuri. Între timp populaţia campingului s-a completat cu o familie nou venită care poseda – ce şansă – o rulotă. Era un cuplu la treizeci şi cinci – patruzeci de ani, cu un băieţel de vreo şapte ani care începu să alerge în jurul corturilor noastre, în ciuda îndemnului repetat al mamei de a se calma. Doamna, prietenoasă, ne-a invitat la o cană de ceai de mentă – preferatul prietenilor mei şi detestat de mine pe atunci.
- Cum vi se pare Lacu-Roşu, ne-a întrebat.
- Până acum nu am văzut mare lucru, răspunse Anca, poate mâine o să ne lămurim.
- A, e prima oară când veniţi?
- Şi ultima, răspunse instinctiv Izabela.
M-am surprins zâmbind fără voia mea. Pe parcursul acestei călătorii, ca de altfel pe parcursul întregii noastre prietenii auzisem replica aceasta de sute, dacă nu de mii de ori. Era ciudat cum nişte tineri de vârsta noastră se aruncau cu atâta uşurinţă şi cu atâta aparentă siguranţă de sine în clar-obscurul unor decizii definitive de genul celei de adineauri. Zâmbeam poate fiindcă simţeam deja că nu era adevărat, că era atât de posibil să nu fie adevărat, aşa cum se întâmplase cu excluderea din cercul nostru a studentului aceluia înfumurat apărut la mijlocul anului doi şi care atrăsese imediat atenţia tuturor profesorilor asupra sa pentru că venea din capitală şi pentru că scria deja ca un autor matur, cu claritate şi cu bun simţ, nu-i aşa, domnilor studenţi, căci nu prea se mai scrie acum cu bun simţ, societatea noastră şi-a schimbat nu doar priorităţile, ci şi modalitatea de a vedea lucrurile, domnule, iar scriitorii sunt, vreau să spun că trebuie să rămână în centrul realităţii, să fie exponenţii acesteia, da, să o „vadă” înaintea tuturor, să o simtă, să o înţeleagă şi să o descrie. Nu zic să o conceapă, ar fi prea pretenţios pentru mutrele dumneavoastră atât de impregnate de tutun şi de nesomnul nopţilor incendiare ştiute doar de voi, poate chiar şi cu unele resturi de cultură, da, nu chiar ca pe vremea noastră, căci atunci toate erau altfel, vorbesc de un altfel cu totul profund, cu un farmec, domnule, cu un farmec înfiorător. Păi petreceam nopţile visând textul, ne vizitau demonii imaginaţiei fără încetare, ei ne îndrumau munca, lor le ofeream dragostea noastră, lor le adresam rugăciunea de dimineaţă şi pe cea de seară. Aşa era pe vremea noastră, domnule, aşa era…
Sau hotărârea subită de a nu trece pragul acelui schit reformat. Eram într-un sat locuit în majoritate de unguri şi tocmai ne bucuram de amabilitatea neaşteptată a unui proprietar căruia nu-i cerusem permisiunea să-i stricăm fânul cu corturile – ajunseserăm acolo pe înserate şi nu prea aveam de ales – şi care nu numai aprobase gestul nostru, dar se oferise în plus să ne îndrume şi să ne ajute să reparăm unul dintre corturi, rămas deja fără un element esenţial pentru instalare. Era o biserică mică, nemaivăzut de mică, făcută parcă doar cu scop ornamental, mai ales că se găsea în vârful unui deal acoperit de copaci şi că nici o potecă nu demonstra interesul localnicilor pentru ea. Părea nevizitată de zeci de ani, totul părea nemişcat dintotdeauna şi poate eram în faţa primei provocări de acest gen, o primă ciocnire de un necunoscut de care ne despărţea totul. Ne era aproape frică, ne aflam de minute bune în faţa uşii larg deschise şi nu ştiam ce să facem, să intrăm sau să plecăm, să fugim - ne-am mărturisit mai târziu că ne gândiserăm cu toţii să fugim – şi nu ne dădeam seama dacă atitudinea noastră exprima admiraţie sau doar teamă, dacă ajunseserăm acolo pentru că eram în căutarea necunoscutului sau dacă el se aruncase în faţa noastră, dacă biserica aceea era un semn divin sau doar o întâmplare. Nu intrăm, aceasta fusese decizia tuturor, nu exista tentaţie căreia să nu îi putem ţine piept, deţineam toată forţa tinereţii, tot entuziasmul studentului care trecuse prin focul şi sabia primelor examene şi care ştia ce înseamnă să nu te laşi tentat prea uşor, ce înseamnă să crezi, să ai principii, să nu te laşi condus de întâmplare. Şi ce înseamnă să uiţi ceea ce este inutil, ceea ce nu face parte din tine, din substanţa atât de bine definită a fiinţei tale. Vom uita biserica pe loc, asta era hotărârea noastră, dar am ştiut în aceeaşi zi că ne conducem corabia nu doar după propria voinţă, ci şi în funcţie de alta, sau de altele, de zeci de alte voinţe care se lovesc de noi, care ne traversează şi care, vai, de atâtea ori ne depăşesc, ne strivesc, lăsându-ne singuri şi obligându-le să ne recunoaştem slăbiciunea odată pentru totdeauna. Dar nu o facem, cu puţina voinţă care ne rămâne refuzăm să o facem, dorindu-ne atât de mult să rămânem noi înşine sau ceea ce avem impresia că suntem noi înşine… Intrasem în bisericuţă şi pierdusem orice umbră de teamă, dar ne întorsesem cu sentimentul puternic că reuşiserăm să banalizăm un moment ce se anunţase măreţ.
- Mă îndoiesc, interveni soţul, asta a fost şi părerea noastră la prima vizită, dar de atunci
am revenit în fiecare vară.
- Ce vă atrage aşa de tare?
- Vârful muntelui oferă un peisaj nemaivăzut…, începu soţul.
- Şi lacul ne atrage ca un magnet, continuă imediat soţia.
Au fost ultimele cuvinte pe care am catadicsit să le ascult şi m-am îndreptat spre cort, unde
am plonjat într-un somn adânc cât se poate de egoist. Nu am avut însă parte de prea multă odihnă, deşi mă întorceam pe toate părţile în căutarea unei poziţii ideale. Pe deasupra am avut un vis nesfârşit în care mă sileam împreună cu ceilalţi să urc muntele, căutând satisfacţia neştiută din vârf. Privirile îmi erau îndreptate când în sus, unde, din cauza ceţii, nu se zărea nimic din vârful căutat, când în jos, înspre lacul care îşi schimba periodic culoarea de la cărămiziu la un roşu atât de aprins încât te forţa aproape să-ţi întorci imediat privirea. I-am privit pe ceilalţi, toţi eram extenuaţi şi ne doream să ajungem cât mai repede sus, dar cu cât încercam să accelerăm urcuşul cu atât înaintam mai puţin, terenul extrem de alunecos făcându-ne să cădem şi să dăm înapoi. Jos muntele era roşu şi suprafeţe tot mai mari de stâncă se desprindeau şi cădeau în lac şi treptat muntele întreg părea să se transforme într-un nămol roşu şi să se scurgă încetişor în apă. Eram îngroziţi şi înţeleseserăm cu toţii că singura noastră şansă era ascensiunea. Am încercat să înţeleg ce simt ceilalţi şi m-am uitat înspre fiecare dintre ei cu atenţie. Mi-am dat seama stupefiat că Mircea lipsea şi mi-am adus aminte de rictusul lui în momentul în care vecina din rulotă spusese că lacul îi atrăgea ca un magnet. Mihai m-a lămurit că Mircea nu vrusese să facă ascensiunea. Nu puteam să cred, toate gândurile mele se îndreptau acum înspre el şi ura pe care o simţeam era de nestăpânit. Lacul părea tot mai aproape, un magnet, repetam în minte, ce magnet teribil şi mâinile noastre găseau tot mai greu puncte de sprijin până când ne-am desprins cu toţii plonjând în neant.
Din fericire m-am trezit înainte de a cădea în lac. Mă aflam în cort, înghesuit între Mircea şi Anca. Am observat că nici unul dintre ei nu dormea.
- Hai să ieşim, am zis.
- De ce, întrebă Mircea.
- Nu vezi că a intrat apa în cort, am picioarele ude, nu mai putem sta aşa!
Un cort atât de obişnuit, fără cer, fără stele, fără aripi de înger, un univers prea mic, doar o
apă care îmi udase trupul şi care continua să se adune cu încăpăţânare într-un spaţiu care îi era străin şi care nu îi fusese niciodată destinat. Aşteptam reacţia celorlalţi, era unul din acele momente atât de frecvent apărute în viaţa mea în care tot ce puteam face era să aştept un răspuns din altă parte, o direcţie, un sens, o cale. Eram un elev care aştepta cuminte anunţarea temei, atâta tot.
- La mine încă n-a ajuns, fu răspunsul sec al lui Mircea.
Am ieşit imediat şi am fost surprins să-i găsesc pe Mihai si pe Izabela afară, încercând să
sape un şanţ în jurul corturilor cu un topor pe care-l căram cu noi. Am cerut nişte bani şi am plecat. Calmul nejustificat al lui Mircea, cât şi şanţul celor doi, mi se păreau la fel de lipsite de sens în condiţiile date. Ploaia era mult prea puternică. Am alergat înspre ultimul birt zărit din remorcă în ajun şi am ajuns în câteva secunde, de parcă parcursesem deja drumul până la el de sute de ori. Am împins uşa de lemn şi am pătruns într-o încăpere aproape ţărănească, cât se poate de mizerabilă, cu patru-cinci mese acoperite vulgar cu un fel de linoleum plin de găuri de la ţigările stinse anapoda. În spate era o tejghea, în dreapta sus era agăţat un televizor la care mi se pare că se difuzau ştiri în acel moment, iar la masa cea mai apropiată de tejghea beau rom cei doi muncitori. Am trecut pe lângă ei fără să-i salut, m-am oprit în faţa tejghelei şi m-am adresat vânzătoarei – o brunetă urâţică şi ştirbă:
- O sticlă de rom!
Femeia se uită la mine nedumerită, întrebându-se poate ce caut acolo şi nu păru să fi înţeles ce vreau. Fără să ştiu prea bine de ce, am adăugat imediat:
- Şi un pahar!
M-am aşezat la o masă mai în spate şi am început să beau. Noaptea se apropia de sfârşit, nu
rămâneau mai mult de două ore de întuneric. M-am întrebat dacă muncitorii rămăseseră acolo din seara anterioară sau veniseră numai cu câtva timp înaintea mea. În orice caz prezenţa lor părea să fie cât se poate de familiară, poate că birtul acela reprezenta universul lor favorit, alternativa muncii plictisitoare din remorcă şi a călătoriei nesfârşite în interes de serviciu până undeva la marginea oraşului şi înapoi, însoţiţi de un şofer care de data asta lipsea şi având drept misiune risipirea unei grămezi de nisip pe asfalt.
- Domnişoară, zise Ion la un moment dat, dacă eu aş
fi o fată tânără ca dumneata, frumoasă, serioasă şi cu dorinţă de a întemeia o familie, pe Grigorescu l-aş alege. Fata zâmbi, arătându-şi pentru un moment dinţii, iar Grigorescu ridică paharul şi bău, aruncând o privire furişă înspre ea. De cealaltă parte a tejghelei se auzea un zgomot de spălat de pahare, iar la televizor ştirile ajunseseră deja la rubrica meteo, în timp ce sticla mea de rom se golea văzând cu ochii.