De ce să fugi? Fuga nu ajută pe nimeni. E inutil. Iar în cazul tău nu are nici o logică. Oricum te prind. Dacă nu azi, mâine. Dar sunt sigur că se va întâmpla azi. Ţi se va face foame şi te vei întoarce, aşa s-a întâmplat întotdeauna. E atât de simplu cu tine! Şi încă ţi se va face foame destul de repede. Vei veni la mine şi îţi vei cere iertare, e varianta cea mai simplă cu care să-ţi plăteşti mâncarea. Şi nu te voi lăsa să rabzi de foame, n-am făcut-o niciodată şi nu voi începe acum. Te voi ameninţa că te bat, dar, ca de fiecare dată, voi ridica mâna şi vei începe să plângi. Nu va mai fi nevoie de bătaie, îţi vei fi primit deja lecţia. Smiorcăitule. Cea mai mică pălmuţă te face să plângi o jumătate de oră. Simpla ridicare a mâinii îţi asigură un plâns de câteva minute. Aproape că îmi vine şi mie să plâng când te văd, dar nu din aceleaşi motive ca tine. Plâng de un fel de ruşine pe care ar trebui să o simţi tu şi de fapt o simt eu.
Eşti un om norocos. Un copil. Nu ştiu dacă ţine de ursită, nu prea m-a interesat aspectul. Mai mult mamă-ta e cu astea. Pe mine mă interesează faptele. Munca. Asta înseamnă pentru mine faptele. Să munceşti în fiecare zi, indiferent de răsplată, dacă vei face un lucru bun răsplata e asigurată, indiferent cine se va folosi de el. Mai presus de toate sunt rezultatele. Dacă ai rezultate eşti un om împlinit. Eu am avut destule şi vor mai veni şi altele. Poate că nu se vede, nu toate sunt aşa de uşor de văzut şi nu stă nimeni să numere tot ce faci, nici n-ar conta prea mult aspectul ăsta. E doar un detaliu între multe altele. Iar mie nu prea îmi plac detaliile.
Poate e un defect, deşi nu cred. Îmi plac lucrurile împlinite, cum spuneam mai devreme, îm place să văd ansamblul. Nu sar peste etape, dacă la asta te gândeşti. Nu ai cum să ajungi la capăt dacă sari peste etape. Ar fi o laşitate. Mă opresc asupra fiecărei etape atât cât merită sau atât cât pot. Da, ai auzit bine, atât cât pot. Unele lucruri au defecte, dar dacă sunt făcute de mine ţin mult la ele. Voi încerca să le repar, să le îmbubănătăţesc. Sau le voi lăsa aşa, dacă vor apărea altele mai importante. Uneori suntem nevoiţi să abandonăm pentru a trece mai departe.
Asta e... Ce, te-ai plictisit? Poate ţi s-o fi făcut foame! Ştiu ce vrei, aştepţi să plec la serviciu, ştii că lucrez în schimbul doi azi. Dar dacă s-a schimbat ceva între timp? Poate mă înlocuieşte un coleg sau poate am fost dat afară. A, ai tresărit. Păi normal, dacă nu ar mai fi salariul meu… Tu aşteaptă acolo şi vom vedea dacă m-au dat afară sau nu. Mai sunt două ore până când îţi vei da seama de asta. Aşa că stai închis acolo şi ascultă-mă. Îmi doream demult asta, să te văd stând cuminte şi ascultându-mă ore în şir, că mereu fugi, n-am văzut om mai alunecos decât tine. De câte ori m-ai lăsat să termin ce aveam să-ţi spun? Găseai de fiecare dată un motiv să o ştergi. Fugeai şi vorbele mele îţi răsunau în continuare în timpane. Dar acum ce motiv mai găseşti? Eşti paralizat de frică, nu ai altceva de făcut decât să aştepţi. E plăcut, nu-i aşa? E şi asta ceva, să aştepţi. Nu e chiar odihnă, dar seamănă mult. Nu că ai avea nevoie de odihnă, nu văd de ce. Nu ai depus prea mare efort săptămâna asta. Nici treburi în gospodărie, nici teme, ba ai mai şi chiulit de la şcoală. De ce? Nu îţi ajunge timpul?
Ţi se va face foame, nu o spun de dragul de a mă repeta, ci pentru că sunt conştient că asta a fost prima ta frică. Prima oară ai fugit de frică, apoi ai găsit tot felul de alte motive. De exemplu acum dai dovadă de laşitate. Mi-ar fi plăcut să te văd luptând, sa-ţi aud vocea tăioasă contrazicându-mă, să te ridici la mine şi să spui că sunt prost şi că tu le ştii pe toate. Sau să ridici mâna, să te văd ameninţându-mă şi să urmăresc traiectoria mâinii în cădere. Aş vrea să cadă pe lângă corp şi să citesc adânc pe faţa ta un regret mai semnificativ decât toate faptele tale. Dar aş vrea şi să mă loveşti, uneori e bine să o faci şi e oricum mai interesant decât o cădere naivă care te va obseda toată viaţa. O nouă obsesie care s-ar alătura miilor care te chinuiesc. Vei trăi tortura. Crezi că o trăieşti deja? Te înşeli, asta nu e decât o prevestire. Tortura nu a fost, ea urmează de fiecare dată. Tortura nu e trecut fiule, imbecilule, meschinule. Nu ai cunoscut-o încă, repet. Ce ai cunoscut tu e o frică tipică de mucos. Ea nu e frică, ea e pur şi simplu tortură. Ţi-aş explica mai mult, fiule, dar nu pot… Râzi? Da, ai dreptate, vorbesc din experienţă, vorbeam despre propria mea tortură de parcă ar fi fost a ta.
Cine e mai laş, tatăl sau fiul?
Cine poate să spună?
Ce zici, mă primeşti în ascunzătoarea aia a ta? Sufăr puţin de singurătate, recunosc, şi m-am săturat să aştept, la urma urmei, poate că voi renunţa eu la lupta asta absurdă. E inutil şi m-am săturat să te văd pierzându-ţi vremea cu lucruri inutile. Despre vremea mea, ce să mai spun? Vremea mea va fi în curând ceea ce sunt orele acestea pentru tine, o lungă şi teribilă aşteptare. Atât de lungă încât orele tale nu vor mai însemna nimic, ca şi râsul tău, ca şi scâncetul ăsta idiot cu care ai crezut că mă poţi impresiona. Voi aştepta mult, şi ştii care e de fapt marea mea grijă? Că voi aştepta în zadar.
Nu plec la lucru, bănuiesc că ţi-ai dat seama. M-a înlocuit un coleg, ieri m-am simţit deodată foarte obosit şi i-am cerut să mă înlocuiască. Şi nu doar lui, ci tuturor colegilor pe care i-am întâlnit. Se uitau lung la mine şi nu ştiau ce să spună, pentru că eu fusesem de fapt înlocuitorul lor, al tuturor. Mi-a fost un pic milă de ei, am defectul ăsta, ce pot face, era cât pe-aci să renunţ şi de data asta. Dar colegul ăsta de care ţi-am zis, primul pe care îl rugasem, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus: nu mai căuta, te înlocuiesc eu… Şi m-a lăsat să plec. Vezi tu, bătaia aia pe umăr a fost una din marile mele fericiri. E ca atunci când te trezeşti după un lung coşmar şi conştientizezi că eşti în siguranţă, că eşti bine, că eşti… viu. Râzi? Aşa îmi voi aminti de tine, cu răsul ăsta care nu e veselie, râsul ăsta prin care vrei să-mi dai de înţeles că tu le ştii pe toate. Dar eu nu mai vreau să-mi dai de înţeles, vreau să-mi spui direct uite, tată, asta, asta şi asta, eşti în stare să faci aşa ceva?
Sigur că eşti, fiule, să nu crezi că m-am îndoit de tine, nici vorbă. Te pun uneori la încercare, asta-i tot. Ca şi tine, am şi eu nevoie de unele confirmări, iar câteodată le obţin prin astfel de vorbe. Nu fi trist, vorbe ca astea nu-ţi fac nici un rău. Ele nu sunt ca foamea, de exemplu, sau ca frica, sau ca… Ţi-e frig cumva? Rabdă şi tu, dacă tot m-ai făcut să vorbesc, ascultă până la capăt, am un chef nebun să-ţi vorbesc astăzi şi să profit de situaţia în care te afli, pentru că îmi dă certitudinea că nu pierzi nici un cuvânt, că înregistrezi totul cu mintea, cu inima, cu tot ce eşti tu. Vorbele mele de azi vor rămâne acolo, ca o certitudine a iubirii tale, cea mai mare dintre toate, pentru că, la urma urmei, asta a fost alegerea ta, dintre toate faptele tale, cea mai reuşită a fost să asculţi. Te refugiai mereu în camera ta şi te prefăceai că eşti ocupat cu ceva, dar de fapt nu făceai decât să asculţi vocile care se repetau la infinit înăuntrul tău. Şi sunt conştient că vei continua să faci asta şi după ce…
S-a făcut târziu. Dacă vrei, acum poţi să ieşi, îţi promit că te voi
lăsa să pleci, şi tu ştii că fac foarte rar promisiuni. Cred că ai
înţeles. Ai făcut-o chiar din primele clipe, nu era nevoie de tot
timpul ăsta, dar, vezi tu, confruntarea asta a noastră trebuia să aibă
loc. Abia după trecerea ei vei putea să zbori… Ca atunci, călare pe
armăsarul ăla cu aripi metalice, când îţi imaginai că o aripă este a
mea, iar alta a ta, şi că fără mine nu vei putea să zbori niciodată. Ce
nori lungi erau ăia, albi şi interminabili, o altă păcăleală a zborului
nostru de atunci. Într-o zi vei fi proprietarul ambelor aripi şi nici
un nor nu-ţi va rezista. Aşa va fi într-o bună zi.
Ştii, mă gândeam la ziua aia, când m-ai vizitat şi te-am rugat să mă
însoţeşti la cosit. Voiam doar să fii cu mine, nu aveam nevoie de
ajutor… De-aia te-am şi învăţat să coseşti. Sunt un egoist şi eu, ca şi
tine, semănăm mai mult decât crezi, mult mai mult. De fiecare dată când
îşi ceream să mâ însoţeşti la cosit mă întrebai dacă durează mult. Dar
nu durează mult, âţi spuneam, de obicei nu… Doar atunci când ne-am
speriat amândoi de câmpul acela căruia nu i se zăreau marginile şi
ne-am zis că vinul nu avea să fie de ajuns, iar setea noastră din ziua
aceea nu era de apă. Aceea a fost poate singura noastră spaimă comună,
câmpul acela pe care credeam că va trebui să-l cosim până la sfârşitul
veacului şi ne era ruşine amândurora să vorbim despre abandon, atunci,
în ziua aceea, în apaima aceea comună ai fost cu mine, braţele noastre
lucrau în acelaşi ritm, ne unduiam trupurile în aceeaşi aruncare a
coaselor, gândindu-ne că ne va fi în curând foarte sete, că vinul nu va
fi de ajuns… Dar am răbdat, am tot amânat amândoi şi abia la sfârşit de
tot, întorcându-ne, l-am gustat. Şi, sigur, a fost de ajuns.
Hai, poţi să ieşi din ţarcul ăla, eşti liber. Nu trebuie să te ascunzi de mine, asta mă supără mai mult decât toate. Să nu mai faci, fiule, să nu mai faci… Hai, ieşi de acolo, nu trebuie nici măcar să-ţi ceri iertare, dar să nu mai faci…