După înghiţirea rapidă a celor două felii de pâine cu gem de prune, urma o dimineaţă în care nu se anunţa nimic esenţial. Eventual o nouă întâlnire cu ceilalţi copii din zonă, poate un meci de fotbal mai mult mimat decât jucat, cu o minge spartă şi lipită de n ori cu ajutorul unui petec de cauciuc din altă minge spartă – iremediabil – şi cu un cuţit încins la foc şi scos cu această ocazie din uzul bucătăriei familiale. Mama se va întreba unde a dispărut, în timp ce el îl va ascunde neglijent după fânar sau în podul magaziei proaspăt construite. Un pod aparte, în care ar putea dormi câteodată, singur, în nopţile de vară. Alternativ cu dormitul în fânar. Dar în podul magaziei circulă nestingheriţi şoarecii, iar în fânar e plin de ţânţari, probabil din cauza grajdurilor de lângă. Ţânţarilor s-ar părea că le place umezeala, iar dacă acesteia i se adaugă şi balega de vită sau de porc locul devine un fel da rai ţânţăresc, poate unul dintre puţinele raiuri a căror existenţă a fost verificată practic. Podul era de fapt o ascunzătoare, o cameră discretă, cu deschidere spre deal şi pădure. Nimeni nu te putea vedea din stradă, iar dacă strada nu intră în viaţa ta, atunci s-ar putea să exişti cu adevărat, să ai o viaţă a ta. Şoarecii s-au dovedit de altfel cât se poate de discreţi, nu au venit să te deranjeze în prima noapte, nu au venit nici după aceea. Spre deosebire de ţânţari, care nu au nici o limită a nesimţirii. De unde se deduce că şoarecii sunt mult mai civilizaţi decât ţânţarii, au învăţat aşadar respectul pe la vreo şcoală şoricească. Şi probabil că o astfel de şcoală există cu adevărat, pentru că în jurul casei lor exista o comunitate şoricească foarte numeroasă. Cei mai mulţi trăiau în podul casei, acolo unde el nu voia să doarmă niciodată. Erau prea multe zone întunecate şi prea multe pânze de păianjen, iar pe deasupra mirosea a săpun ieftin şi a ceapă stricată. Şi podul acela era interesant, dar vizitele trebuiau făcute numai ziua, şi chiar şi atunci cu maximă prudenţă şi privind de zeci de ori înapoi, căci inamicul vine de cele mai multe ori din spate. Inamicii sunt laşi, aşa credea, iar fiecare om are inamici. Cu cât eşti mai puternic, cu atât ai mai mulţi, aşa că el se hotărâse să fie slab, cel puţin pentru o vreme. Doar din când în când trebuia să dea câte un semn de posibilă forţă, adică, vedeţi voi, ceilalţi, eu aş putea să fiu foarte puternic, dar deocamdată sunt slab pentru că eu am ales aşa. E o strategie, nu ştiu dacă voi aveţi aşa ceva, dar eu am. Toate jocurile mele sunt atent planificate, toţi paşii mei au reguli dinainte stabilite. Acum strategia mea îmi impune să fiu slab. Până la un moment dat, când voi decide să fiu altfel. Nu ştiu când va fi aşa, poate abia la sfârşit de tot. Dar nu asta e important, esenţial este să faci totul după un plan.

            Podul magaziei permitea depozitarea unui oarecare număr de cărţi, să zicem zece. Lângă ele se găsea în permanenţă o grămăjoară de pietre, reprezentând oamenii din jocurile lui. Îi plăcea să se joace cu oameni adevăraţi, dar, atunci când nu avea nici unul la îndemână, pietrele deveneau oameni. Uneori pietrele se deplasau cu ajutorul unor autobuze din scoarţă de copac. Nici o piatră nu avea maşină personală, trăiau în comunitate şi păreau să se înţeleagă foarte bine una cu alta, iar în autobuzele lor nu mirosea niciodată a transpiraţie, pentru că oamenii piatră au o igienă impecabilă. Rareori apăreau conflicte între ele, numai în situaţii foarte serioase. Nu aş putea da un exemplu, dar asemenea situaţii trebuie să fi existat, deoarece uneori pietrele acelea miroseau a fum, ceea ce însemna că avusese loc o bătaie. Asta era partea lor de iraţional, pe care el nu o putea înţelege. Dar le lăsa libertatea de alegere, chiar dacă le ţinea în captivitate. Paiele acoperite cu o pătură reprezentau o saltea destul de bună. Nu erau probleme deosebite, din când în când nişte dureri de spate pe care le repara cu câteva exerciţii de înviorare învăţate la şcoală. Exerciţii comuniste, avea să spună mai târziu un prieten. Exerciţii de înviorare pe care avea să le practice sporadic pe parcursul întregii vieţi. Pe marginea zidului – căci magazia era lipită de casă – punea scara de lemn cu ajutorul căreia reuşea să urce. Noaptea o urca şi pe ea, pentru mai multă siguranţă, aşa cum pe vremuri se ridicau podurile pentru a împiedica intrarea în cetate. Cam asta era tot. Mai era puţin loc, dar prefera să nu fie înghesuit. Magazia lui era o cetate perfectă.

          După lipirea mingii va ieşi o vreme la poartă, sperând să vadă vreun cunoscut cu care ar putea juca fotbal. Dacă apărea vreunul, cei doi deveneau două echipe. Eu sunt Steaua, iar tu eşti Craiova. Asta dacă vrei să pierzi, că în ultima vreme Craiova pierde în mod constant. Vrei să fii altă echipă? Nu mi se pare corect, pentru că m-am obişnuit ca venind pe la tine să joc cu Craiova. Ar fi trebuit să mă anunţi şi m-aş fi pregătit. Rămâne aşa, ca să nu ne certăm ca proştii? Eşti Craiova şi astăzi? Foarte bine. Meciul avea loc în curtea lui, deci Craiova juca acasă. Uneori câştiga, în ciuda eforturilor mari depuse de adversar. În funcţie de acţiune, la balon se afla un jucător sau altul. Erau efectuate şi modificări, iar din când în când se auzea vocea unui comentator radio anonim anunţând cine era la balon sau cine controla jocul în acel moment. Regulile oficiale se schimbau adeseori, în funcţie de toanele jucătorilor. Aici nu suntem de-adevăratelea pe stadion, se trezea spunând vreunul dintre ei. Aici avem voie să facem altfel. De exemplu, aici nu orice fault se fluieră, aşa că dacă te cotonogesc trebuie să rabzi şi să joci că doar nu eşti păpuşă. Ce te holbezi aşa la mine, tu nu m-ai ţinut adineauri de tricou? Care tricou, eşti la bustul gol. Bă, prost mai eşti, păi dacă sunt Steaua nu pot să fiu la bustul gol, am tricou, uită-te mai atent, se vede şi numărul. Ce număr ai? Şapte, sunt Marius Lăcătuş. Poate tu să n-ai tricou, că ăştia de la Craiova sunt mai săraci. Sunt pe dracu’, au bani cu grămada. Cine le dă? Statu’. Care stat, statul în picioare sau statul pe iarbă? Du-te, bă, cu vrăjeala asta, că statul n-are treabă cu toţi fraierii, ţine doar cu cine vrea el, ai înţeles? Vezi că iar iei gol. Păi acum nu jucam! Dar ce făceam? Discutam despre cluburile noastre. Discutam pe dracu’, crezi că eu am timp de discuţii, ai luat gol şi gata. Am trei-zero. Cum să ai trei zero, nu ştii să numeri, ai marcat de două ori. Dar o dată cu călcâiul. Şi? Şi golul cu călcâiul se pune de două ori. Unde ai văzut tu aşa ceva? Aici. Nu există regula asta, nu o cunosc. Acum există, nu mă mai contrazice degeaba. Craiova părea demotivată în ziua aceea, a pierdut cu şase zero. Adversarul marcase de două ori cu călcâiul. Te-am bătut ca la tenis, a spus el. Şase zero! Să mai înveţi! Revanşa va avea loc peste câteva zile. Până atunci rămânea doar gustul amar. Aproape sigur regula cu călcâiul nu se va aplica în meciul retur.   

            După aceea avea să facă o mare călătorie, una din călătoriile acelea mari de tot, până dincolo de ceruri şi înapoi, o parte cu gândul lui, o parte cu cărţile de poveşti, iar o altă parte cu somnul. Aşa era el, ţărănuşul nostim şi prostuţ din satul acela comunist, trebuia să termine orice aventură cu un somn zdravăn. De obicei acest somn se petrecea – dacă somnul chiar se petrece – într-un cărucior de metal. Aplecat într-o parte, părea să fie un tun metalic dintr-un film ridicol cu războinici ridicoli. Pentru el însă nu era deloc ridicol, deoarece el nu era războinic. Simplu, nu? De la o vreme îi crescuseră picioarele şi era nevoit să le scoată cât mai mult în afară şi din cauza asta nu i se mai părea o afacere aşa de formidabilă somnul acela. Dar îl accepta încă, pentru o vreme.

           Călătoria începea de fiecare dată cu o provocare de genul cât de departe pot să ajung cu mintea. Ajunsese să aibă câteva itinerarii cunoscute şi atunci când voia să meargă la sigur alegea unul dintre acestea. Mai întâi era o zonă obscură, pe care de obicei nu voia să o exploreze cu prea mare atenţie, astfel că se grăbea să o depăşească. Deşi nu recunoştea, în zona aceea îi era de fapt frică să se oprească. Erau o mulţime de obstacole, care de care mai înfricoşătoare, corpul i se lovea de stânci suspendate, de animale moarte şi de copaci cu gheare. După mai multe treceri pe acolo se pare că deranjase toţi demonii, deoarece la tot pasul se trezea cu lovituri în coaste, în genunchi şi în cap, de fiecare dată în aceleaşi părţi ale corpului şi cu aceeaşi intensitate. După aceste lovituri, trebuia să treacă în zbor peste un batalion de luptători ciungi, ologi sau orbi, care se chinuiau din răsputeri să-l prindă de picioare şi să-l tragă în jos. De obicei în aceste momente plângea sau ţipa de spaimă, mai ales că doi-trei dintre aceştia reuşeau de fiecare dată să-l prindă de un picior. Dar ştia că era capabil să treacă de ei şi a reuşit mereu, cu o singură excepţie. Avusese de-a face cu un orb mai înalt decât toţi orbii. Avea cel puţin trei metri şi în plus reuşea să sară încă pe-atât. Îl prinsese de piciorul drept şi îl trăsese puternic în jos. Călătoria aceea se oprise acolo, nu mai putuse nici să doarmă şi tremurase fără încetare câteva săptămâni. Du-l pe ăsta la doctor, zisese tatăl către mamă. Pentru ce? întrebase ea. Nu vezi că tremură ca prostul? I-o fi frig. În miezul verii? Păi da, în miezul verii. Nu-l duc. Treaba ta. Nu-l duc, n-are nimic, se hotărâse mama. Se priviseră câteva secunde în tăcere, după care tatăl întrebase: şi dacă moare?

Apoi mama îl îmbrăcase de doctor, cu hainele cele bune puse deoparte special pentru astfel de ocazii, prinsese o găină, o jumulise, o băgase în traistă, îşi luase odrasla de mână şi plecase la dispensar. Mă rog, lucrurile nu s-au petrecut chiar în ordinea asta, vă daţi seama. Cred că mai întâi a prins găina, apoi l-a rugat pe bărbat să o taie, acesta a făcut scandal pentru că fusese întrerupt dintr-o chestie importantă, dup-aia s-a dus să caute barda cu care tăia de obicei găini, nu a găsit-o, a întrebat-o pe nevastă dacă ştia unde era, aceasta ştia, bărbatul a luat barda, s-a uitat la ea şi a văzut că nu era ascuţită, a strigat la nevastă că ţi-am spus să nu mai foloseşti barda de tăiat găini la altceva şi s-a dus să o ascută, după care ea a prins găina şi i-a înmânat-o spre tăiere, iar el a zis că se întâmplă ceva cu găinile astea pentru că sunt din ce în ce mai slabe, poate că doctora o să refuze, iar ea a spus că doctora nu refuza niciodată găini, că ea locuia la oraş şi acolo nu creşteau găini, nici măcar din cele slabe, iar el s-a uitat la găină, a prins-o de picioare, a pus-o pe tăietor şi i-a zburat gâtul, după care a aruncat-o pe jos. Ar mai fi, ca simple detalii, faptul că pasărea s-a zbătut ca proasta fără cap câteva secunde, ca actorul acela din filmul Mihai Viteazul, faptul că mama a pus apă la fiert pentru opărire şi alte fapte. Apoi au plecat către dispensar.

Să zici săru’mâna la doamna doctoră, i-a atras atenţia mama, iar el se gândea că un bună ziua ar fi fost cât se poate de potrivit, deşi ştia că îi va zice săru’mâna, ca de fiecare dată. Au ajuns la dispensar, unde aşteptau alte multe femei cu copii, iar el a privit o vreme găleata metalică în care fierbeau spre sterilizare, pe un reşou rotund, acele şi seringile dispensarului. Unele ace erau uriaşe şi tremurul pentru care venise acolo fusese înlocuit de altul, mai puternic şi mai întemeiat. Pe ăla mare o să ţi-l bage in cur, îi spusese mama. S te saturi de tremurat în miezul verii. El vrusese să fugă, dar lucrurile nu erau aşa de simple. Frica era din ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropia rândul lui la consultaţie. Copiii ieşeau de la doctor destul de liniştiţi, după care treceau cu toţii într-o încăpere învecinată, la asistentă. Acolo se petreceau probabil lucruri groaznice, căci toţi ieşeau urlând şi cu ochii aproape ieşiţi din orbite de spaimă. Dar la el lucrurile s-au desfăşurat altfel de data aceea. Doctora i s-a uitat în gât cu ajutorul unei linguri, după care l-a ascultat la plămâni, i-a pus două-trei întrebări, a luat găina şi a dat verdictul: nu are absolut nimic. Cum nu are nimic, întrebase mama, atunci de ce am venit? Asta nu pe mine trebuie să mă întrebi, ci pe el. După care au plecat, iar el a zis din nou săru’mâna. Ce are, a întrebat tatăl. Nimic. Atunci de ce v-aţi mai dus? Nu ştiu, întreabă-l pe el...

        După zona aceea obscură urma una transparentă, atât de transparentă încât el însuşi devenea doar un biet contur. Aici se oprea pentru o vreme, se simţea foarte bine, pentru că era conştient că depăşise pericolul cel mai mare. A treia zonă era una ceţoasă şi era convins că norii trebuiau să fie de vină, pentru că era şi deosebit de rece. Interesant este că nu putea să treacă de zona asta decât înotând, şi se descurca de minune, deşi în râul modest din sat fusese în pericol de a se îneca de mai multe ori. Aici însă oxigenul nu lipsea, aşa că putea înota oricum şi fără nici un risc. După zona ceţoasă urma una extrem de luminoasă, în care trebuia să ţină ochii închişi. Din zona asta ajungea la nişte tuburi interminabile, dintre care alegea unul fără un criteriu anume. Întotdeauna se întâmplase cam acelaşi lucru, o cădere pe care nu avea cum să o controleze. La sfârşitul acestor tuburi se afla de fiecare dată un întuneric dens, şi în primele lui călătorii se oprise acolo. Dar într-o bună zi îndrăznise mai mult şi descoperise că stratul de întuneric nu avea mai mult de o palmă, iar dincolo era ceea ce îşi dorise de fapt să găsească: pacea. Călătoria înapoi era extrem de simplă şi dura foarte puţin. Nu ştiuse niciodată exact cum se petrecea, dar probabil că nu îi lua mai mult de o secundă, iar detaliile nu îl interesau în această situaţie. Cert este că se trezea în căruciorul metalic, cu o senzaţie puternică de durere de spate. Îl dureau puţin şi picioarele, acolo unde grilajul metalic îl strângea destul de serios. Ştia că nebunia asta cu căruciorul metalic se va opri în curând. Dar accepta situaţia.

        Se ridica şi se îndrepta alene spre bucătăria de vară, o baracă de lemn de care se rezemau nestingheriţi doi pomi: un cireş şi un vişin. Sau poate că bucătăria de vară se rezema nestingherită de ei, nu contează. Bătea la uşă de două ori, după care se invita înăuntru. Căuta în oale şi cratiţe până dădea de ceva comestibil. Dacă nu era nimic interesant, îşi pregătea singur. Ştia să prăjească ouă şi să prepare o salată de roşii. În timpul iernii ştia doar să prăjească ouă. Lua prânzul, după care se auzea strigat la poartă. Ieşea imediat şi urma un concurs de  tras la poartă cu mingea. Cine apără mai multe din cinci şuturi sau din zece sau din cincisprezece. De obicei apăra bine şi trăgea extrem de rău, dar rezultatele erau satisfăcătoare. După care mama venea acasă şi se auzea strigat. Nu răspundea, aşa că mama striga mai tare, apoi şi mai tare, apoi şi mai tare. Când striga îndeajuns de tare pentru a fi auzită de la două sute de metri, copilul intra în curte. De ce nu ai răspuns? întreba ea. Nu am auzit, răspundea el. Du-te şi adună buruian. Cu cine? Singur. Nu pot singur, mi-e frică. Ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti aşa. Cum? Că nu poţi, recunoaşte că ţi-e lene. Lene? Mieee? Poate vrea Cornel să vină cu mine, altfel nu mă duc. Nu mă interesează. Pe mine mă interesează, că altfel nu mă duc. Ieşi! Aici ştia că discuţia trebuia întreruptă câteva clipe. Ieşea, făcea câţiva paşi, după care striga: cu ăla de ieri ce ai făcut, mamă? L-am dat la vite. Pe tot? Ţi se pare că ai adunat prea mult? Un sac întreg... Cei doi continuau o vreme să monologheze, prezentând fiecare situaţia din perspectiva lui. Cea care avea dreptate era întotdeauna mama, căci sacii lui erau de fiecare dată aproape goi.

           Pe malul râului, unde era locul cel mai nepotrivit pentru a găsi buruian, cei doi prieteni încercau pentru o vreme să prindă peşte cu mâna, speriindu-se unul pe altul cu poveşti despre şerpi. Crezi că sunt în apă? Cu grămada. Nu văd niciunul. Se ascund. De ce? Se tem de noi. Şi noi de ei... Logic! Logic pe naiba! După pescuit urma un joc cu bâte, cu o denumire care varia de la ţac-ţac la pac-pac sau la ţac-pac. Era o variantă foarte îndepărtată de baseball. De obicei jocul se termina când unul dintre cei doi era lovit din greşeală, iar asta se întâmpla de multe ori imediat după începerea jocului. Apoi urma o explorare a zonei, copaci, ierburi, flori, izvoare şi orice altceva putea să apară. Toate erau cunoscute, dar necesitau verificări cât mai frecvente. La o fântâniţă, printre tufele de pe marginea plantaţiei de porumb, un copil spusese cândva că descoperise un avorton. Alergaseră cu toţii să verifice, dar nu era decât un melc fără cochilie. Rămăsese totuşi o teamă destul de apăsătoare, ca şi cum acel lucru s-ar fi putut cu adevărat întâmpla acolo, aşa că ocoleau de multe ori fântâniţa şi nu beau apă de acolo decât în momente de sete extremă. Altfel preferau apa râului, cu toate cadavrele de cai şi de alte animale care zice-se că se aruncau pe acolo. Curge pe trei pietre şi se curăţă, asta era opinia tatălui. Mai auzise pe cineva că erau necesare şapte pietre pentru curăţirea apei. El era mai prudent şi calcula câteva zeci de pietre de la cel mai mic semn de gunoi aruncat în râu. După care se apleca şi bea. Şi se simţea întotdeauna bine.

      După culesul buruianului revenea acasă pseudo-victorios. Ai îndesat bine sacul? întreba mama. Cât am putut. Dă să văd! După ce apăsa cât putea pe buruian, sacul rămânea aproape gol, astfel încât vitele nu aveau mari motive de satisfacţie. Mâine dimineaţă mergi din nou, îl anunţa mama.

    Se apropia seara,aşa că se gândea dacă va avea nevoie de ceva în podul magaziei. Apoi se urca, trăgea scara după el şi pentru o vreme încerca să facă planuri pentru a doua zi. Trebuia să înceapă cu un cules de buruian, de acord, dar un cules de buruian nu era niciodată doar atât, aşa că trebuiau găsite elementele potrivite pentru a-l completa. Poate un meci retur între cele două echipe de fotbal. Hm... nu prea se simţea în formă, probabil că avea să piardă din nou. Apoi privea câteva clipe spre pădure, atât cât putea să vadă. Grădina devenea din ce în ce mai mult o zonă obscură.