Maşina de ocazie mă lăsase undeva aproape de centrul acestui târg dezordonat, cu câteva sute de case şi cinci-şase blocuri aruncate ici-colo fără nici o altă logică decât dorinţa obsedantă a comuniştilor de a declara oraşe un număr cât mai mare de localităţi, astfel încât populaţia urbană din statistici să fie cât mai reprezentativă. Probleme de imagine, mă gândeam, aşa suntem toţi, asta ne preocupă în primul rând, să facem o impresie cât mai bună. Şoferul Daciei 1300 cu care venisem, un rudar de vreo patruzeci de ani, cu un zâmbet prietenos şi o privire cumsecade, îşi exprimase revolta faţă de privatizarea unei mici întreprinderi locale. Era foarte pornit, dar argumentele păreau destul de egoiste:
- Păcat că nu mai putem să facem şi noi un ban cu fabrica asta!
- Fabrică?
- Ei, întreprindere, ce-o fi, dracu s-o ia! Parcă asta mă interesează pe mine…
- !
- Dar problema e că vor s-o privatizeze.
- E ceva serios?
- Aşa se zice, ar fi venit unii din Italia şi ar vrea să investească, să o transforme în altceva.
- În ce ar putea s-o transforme?
- Păi dacă ne gândim că fostul CAP a devenit ciupercărie…
- Dar nu tot...
- Nu, partea cea mai importantă. Grajdurile. Restul a fost vândut pe bucăţi şi pe ascuns.
- Bănuiesc că nu foarte scump…
- Nu ştie nimeni unde sunt banii, oricum, dar nu foarte scump, stai liniştit.
- Şi aici?
- Aici vor să facă o benzinărie, după unii, un hotel, după alţii.
- Şi n-ar folosi nimănui?
- Ascultă, copile – pot încă să-ţi spun aşa – aici la noi viaţa are legile ei. Adică orice
fabrică de-asta sau întreprindere sau ce dracu’ o fi e o sursă de venit şi un ajutor pentru toată lumea.
- Lucrează mulţi oameni acolo?
- Ba foarte puţini, douăzeci-treizeci.
- Şi atunci cum poate ajuta tuturor?
- Păi dacă nu mă laşi să termin… Uite, să zicem că ăştia douăzeci fură motorină şi o
plasează altora la cinci mii litrul. Buun! Eu sau altcineva să zicem că o cumpărăm aşa, la en-gros, cum se zice. Mă urmăreşti?
- Da.
- Ia uite, bă, javra dracului, cum se bagă! Ai văzut dom’le cum se băga peste noi, uite
aşa vor să ne omoare ăştia…
- !
- Cum care ăştia, nu vezi că au rămas pe aici toţi dobitocii? Adică ce zic au rămas, aşa
erau, aşa sunt oamenii, dom’le, greu să faci ceva cu ei. Ai văzut cum conducea?
- Am văzut.
- Păi dacă dau permisul de conducere oricui… Acum e de-ajuns să dai o sumă de bani şi
s-a rezolvat imediat. Nu te mai întreabă nimeni nimic.
- Şi dumneata cum l-ai luat?
- Ce?
- Permisul.

- Eu nu am. Dar lasă asta, vorbeam de fabrică. Să zicem că acela care a luat-o cu cinci mii vine şi mi-o vinde mie. Eu o vând cu şapte mii, acela care o ia cu şapte o dă cu opt şi tot aşa câştigă multă lume de pe urma unei afaceri ca asta, că pe piaţă e deja peste zece mii. Vezi cum ne-ajută pe toţi fabrica asta? Nu e, dom’le, păcat s-o vândă, ’tu-le naţia lor de gugumani!
Am privit pe fereastră câmpul acoperit cu sonde. Cele mai multe dintre ele erau abandonate, două sau trei mai mişcau alene, dar auzisem că rezerva de petrol nu mai era grozavă. Asta ar însemna că fabrica se va închide oricum, în curând. Dar evitam să mă gândesc la asta, nu ştiam prea bine ce voi face timp de două ore la gară. Plecasem, ca de obicei, mai devreme, fiindcă era duminică şi nu circula nici un autobuz. În cazul în care nu găseam o maşină de ocazie într-o jumătate de oră, o porneam pe jos, aşa cum se întâmplase de nenumărate ori înainte. De fiecare dată mă consolam că nu erau decât vreo opt kilometri, iar dacă aş fi mers alert i-aş fi putut parcurge într-o oră şi ceva, în ciuda bagajului destul de greu pe care-l căram. Mă dusesem în centrul satului, unde aveam mai multe şanse să prind ceva, dat fiind că acolo se intersectau trei străzi venind dinspre trei sate diferite. Trecuse mai întâi o basculantă din cabina căreia doi copii îmi făcuseră un semn a ciudă. Apoi un tractor de la care nu aşteptam nimic, după care am făcut un semn cu mâna unui autoturism Cielo, din prima serie construită la Craiova. Şoferul s-a uitat la mine cu un dispreţ grosolan. Îmi imaginam ce gândea: nu vezi, fraiere, ce maşină, i-am tras, chiar ai impresia că aş lua pe cineva la ocazie? Jumătatea de oră era pe punctul de a se termina când apărut o Dacie roşie, uzată, care scârţâia din toate încheieturile. Şoferul a oprit din proprie iniţiativă:
- Unde mergi?
- La gară.
- Nu merg până acolo, dar te las aproape, hai!
Am urcat. Omul m-a studiat atent, încălţămintea, îmbrăcămintea, bagajul.
- Eşti elev?
- Student.
- Da, ştiam eu. Şi unde mergi?
- La gară.
- Lasă, dom’le, gara. Unde mergi dup-aia.
- Dup-aia merg la Sibiu.
- Aha. Ia spune, se mai ţine târgul acela de maşini?
- Da.
- În ce zile?
- Habar n-am.
- Păi nu ziceai că mergi la Sibiu?
- Da, dar nu la târg.
- Păi e posibil să nu ştii programul târgului? Las’că aflu eu. Şi ce înveţi?
- Filologie.
- A, şi la ce te-ajută filosofia asta?
- Nu filozofie, filologie.
- Aşa, cum zici, şi la ce te-ajută?
- La nimic.
- Şi atunci de ce o faci?
- Pentru că-mi place.
- Şi părinţii ce zic?
- Că nu e bine.
- Au dreptate, bănuiam eu că aşa zic. Uite, fii atent, am eu un băiat, unul Rudolf, îl
cunoşti?
- Cred că da.
- Crezi sau…
- Da, îl cunosc.
- Aşa. Uite, dom’le, pe băiatul ăsta al meu nu l-am sfătuit nimic. Aşa au făcut şi părinţii
mei cu mine, e cea mai bună educaţie. Cea mai bună! Dacă ar fi vrut el să meargă la şcoală, l-aş fi lăsat. Du-te, dă de greutăţi, vezi cum e să mergi la şcoală, dacă tu alegi asta, ţi-ai făcut-o cu mâna ta. Dup-aia tot tu să te dai cu capul de pereţi. Dar nu a vrut el şcoală… A vorbit cu unu’, nu ştiu cine e, nu l-am văzut niciodată, şi a cumpărat un camion. A luat un împrumut de la bancă pe care l-a asigurat tot cu camionul. Aşa că acela a primit banii, iar fi-meu camionul. Dacă Doamne fereşte nu merge treaba, banca îi ia camionul. Ai înţeles care e treaba?
- Am înţeles.
- Şi de ce nu faci aşa?
- Pentru că m-am apucat de altceva.
- Aşa e, te-ai apucat, cum zici. Da’ nu-i bine.
- !
- Nu-i bine deloc.
Am coborât şi am pornit spre gară. Mai aveam de mers cam doi kilometri. Drumul nu era
prea populat, spre bucuria mea. Voiam să fie linişte, ca de obicei. Doar din când în când lătra vreun câine sau vreun ţăran îmi arunca o privire nepăsătoare peste poartă. Era încă destul timp până la sosirea trenului. Am cumpărat bilet şi m-am aşezat la o masă pe terasa restaurantului de lângă gară. Era un miros puternic de mititei şi mi s-a făcut poftă. Am comandat patru şi am început imediat să mănânc.
- Poftă bună! am auzit imediat.
- Mulţumesc.
Un puşti de şapte-opt ani era lângă mine.
- Ţi-e foame?
- Nu.
- Eşti sigur?
- Da.
- Ţi-e sete?
- Da.
- Cere un suc, ţi-l plătesc eu.
Alergă imediat spre chelner.
- Unde mergi? mă întrebă.
- La Sibiu.
- Mă iei şi pe mine?
- Cum aş putea să te iau…
- Cu trenul.
- Înţeleg, dar de ce vrei să pleci?
- Aşa vreau eu.
- Familia ta se va îngrijora, nu?
- Nu.
- Cum poţi fi aşa de sigur?
- Pentru că nu am familie.
Era un băieţel blond şi murdar. Figura lui avea o expresia ciudată, părea să pună
permanent o întrebare, oricui ar fi vrut s-o observe. Mă chinuiam s-o descifrez, fără să ştiu cum să reacţionez la cererea lui.
- Unde stai? am întrebat.
- La casa de copii. Aia de acolo, îmi arătă.
- Şi nu-i bine acolo?
- Deloc.
- De ce.
- Ne bate.
- Cine.
- Toată lumea.
- De ce?
- De nimic. Aşa vor ei. Da’ acum am fugit. Plec cu trenul.
- Ai mai plecat?
- Niciodată. Dar acum plec.
- Unde? La Sibiu, mai întâi. Dup-aia văd eu unde.
- Şi ce vrei să faci acolo?
- Nu ştiu.
- Ai încercat să te plângi cuiva că eşti bătut?
- Da, de multe ori. În fiecare zi de câteva ori.
- La cine te-ai plâns?
- La Dumnezeu.
Îmi arătă o iconiţă ascunsă în palmă.
- Şi ai primit vreun răspuns?
- Nu. Nici măcar un semn.
- Dar ce semn aştepţi?
- Să mă scoată de acolo. Să mă dea cuiva. Să am de toate. Să mă bucur. Dar nu-mi va
răspunde niciodată.
- Nu trebuie să spui asta. Trebuie să speri. Poate îţi va răspunde.
- Nu.
- De ce crezi asta?
- Pentru că nu există… Nu există, nu există, nu există…
- Dacă eşti aşa de sigur că nu există de ce vorbeşti cu el?
- Pentru că n-am cu cine. Mulţumesc pentru suc.
A plecat la fel de brusc precum venise. Îţi dăduse probabil seama că nu puteam face mare lucru pentru el, fie pentru că nu puteam, fie pentru că eram prea laş ca să mă implic. M-am uitat după el, l-am căutat pe peron, dar plecase. Poate se ascunde pe undeva, mi-am zis, va ieşi probabil odată cu sosirea trenului. Dar nu a mai venit.
Am urcat în tren cu un gust amar, aşa cum se întâmpla de altfel de fiecare dată. Era un accelerat aglomerat, în care a trebuit să călătoresc în picioare pentru o vreme.
- Se eliberează după două staţii, mă linişti un vecin. Aşa e de obicei. Aşa fac ăştia, aşa
ştiu ei să facă, lua-i-ar dracu’ să-i ia pe toţi. Aşa e în ţara noastră!