Cândva voi scrie romanul copilăriei mele, ţi-ai spus, o zi când voi fi bătrân, singur şi retras undeva într-un sat, nu neapărat primul tău sat, un altul, părăsit de lume, singurul urmaş rămas în viaţă al unei vechi şi ample familii dispărute, un moş sensibil, cu barba neîngrijită şi cu ochii încercănaţi, dar cu mintea încă tânără, căci mintea e cea care vrea mereu să se întoarcă, ea priveşte tot timpul înapoi, peste umăr. Va fi o zi ploioasă, care mă va sili să rămân în casă toată ziua, o zi fără foame, fără sete, fără frig, doar puţin înnorată, şi asta doar ca să mă izoleze, să mă oblige să rămân la masa de scris, căci şi atunci, chiar bătrân fiind, vei rămâne tot un leneş vagabond, doritor de rătăcire printre oameni, nu atât pentru a le vorbi, pentru a-i înţelege, pentru a-i măsura cu ochii şi nu pentru ei, ci pentru tine însuţi, bătrân egoist şi netrebnic. Vei rămâne la masa de scris şi vei căuta mai întâi câteva minute prin sertar instrumentul de scris căruia să-i oferi şansa de a se afirma, de a pune pe hârtie acele gânduri care străbat timpul vechi şi timpul nou, pentru a se adresa unor cititori mereu tineri, dornici să plonjeze în pseudo-aventurile altora, mai laşi sau mai curajoşi decât ei, dar care au avut ideea de a le lăsa unul sau mai multe cadavre întipărite pe hârtie spre atenta lor examinare. Nu va fi un creion, nu poţi face asta cu creionul, doar mici adnotări, ceva fără importanţă şi de care te poţi lipsi oricând, nici un vulgar pix care să scrie gros, urât şi apăsat, aşa cum îţi explicase în urmă cu mulţi ani primul tău învăţător, mi se pare, nici o pană de gâscă, pentru că aceea pe care o vei avea va fi doar decorativă… Va fi un stilou, marile tale opere le vei fi scris cu stiloul, unul din cele câteva sute de stilouri pe care le-ai cumpărat doar cu intenţia de a le oferi acea şansă, acea unică şansă de a scrie opera ta şi pe care le-ai părăsit apoi, rând pe rând, după ce scriseseră abia cu chiu cu vai câteva pagini neîngrijite din care nici tu însuţi nu vei fi reuşit să înţelegi mare lucru. Pagini scrise în grabă, ca şi cum de fiecare dată te-ai aştepta să te lovească noaptea, veşnica noapte când tu – şi nimeni altcineva – nu mai poţi să scrii nimic pentru că e prea târziu, pur şi simplu mult prea târziu şi pentru că vei fi poate destul de conştient să înţelegi că nu mai există nimeni care să te poată citi. Vei alege în sfârşit stiloul cel mai nou, cel căruia nu-i vei fi oferit încă nici o şansă, şi vei mâzgăli cu el câteva rânduri. Vei tăia, vei sublinia, vei pune între paranteze, vei încercui, vei reîncepe, vei tăia din nou, după care vei da pagina şi o vei lua de la capăt. Primul cuvânt e esenţial, îţi vei spune, de la el pleacă totul. Dar vei avea grijă să nu fie nici eu, nici tu, nici vreun alt pronume personal, pentru că un simplu pronume nu spune nimic; să nu fie nici seară, dimineaţă sau vreun alt moment precis al zilei pentru că toţi îşi vor da seama că ai făcut alegerea asta din lipsă de altceva; nici vară sau iarnă sau alt anotimp, fiindcă nici unul dintre ele nu te-a reprezentat vreodată pe deplin. Vei vrea să scrii pe rând cuvinte precum: cerul, pământul, strada, dorinţa, raiul, oamenii, gândul, privirea etc., dar te vei răzgândi de fiecare dată. Apoi te vor bântui verbele, cele mai multe dintre ele la imperfect, unele la prezent, câteva la perfect compus, câte unul singur la viitor şi la mai mult ca perfect.
Vei căuta apoi prin caietele tale un text părăsit şi neisprăvit care să-ţi servească drept temelie a uriaşei tale construcţii, un fragment legat în vreun fel de copilăria ta care să te ajute să te dezlănţui. Vei răsfoi primul caiet pagină cu pagină, citind pe ici pe acolo În ultimul timp începusem să întârzii. Şcoala nu era departe, abia un sfert de oră de mers, dar cheful de a ajunge acolo scădea pe măsură ce se apropia vacanţa cea mare, cu toate fericirile ei de libertate şi vis. Vei considera că nu e potrivit să începi o carte despre copilărie vorbind despre şcoală chiar dacă ai petrecut cea mai mare parte din viaţă prin şcoli, fie elev, fie profesor. Vei îndepărta caietul cu oarecare îndoială, vei alege altul şi vei citi: Îşi petrecuse noaptea în linişte. În trupul şi în mintea sa rămânea constant un zbucium, o tensiune care părea să se fi aciuat acolo pentru totdeauna. Singurul cuvânt de care sunt sigur că-l ştiu de la tatăl meu, îţi vei spune: aciuat. Îl vei repeta cu voce tare, ţi se va părea pe rând familiar, mângâietor, neutru şi în fine total lipsit de semnificaţie. Vei merge chiar până la a-l tăia cu stiloul, de parcă prezenţa sau absenţa lui de pe acea pagină ar putea schimba în vreun fel situaţia în care te afli. Vei arunca şi acel caiet şi vei apuca un altul. Fiecare pagină nouă este un cântec pentru tine. Versuri! Vei începe să râzi, atât de tare încât căsuţa ta de lemn va fi în întregime un tremur. Aproape toate versurile tale stârniseră râsul, cele mai ridicole fiind poemele din perioada liceului, în care apărea întruna substantivul iubire şi cele cu intenţionalitate ironică, din timpul facultăţii, cu ale căror perle te-au necăjit nemilos ani de-a rândul foştii colegi. Acoperişul casei zburase demult. Hm! îţi spui, aruncând caietul cât mai departe. Un ultim caiet, o ultimă şansă. Mâinile îmi tremurau vizibil, şi durerea cumplită de cap îmi aminteau planurile de sinucidere pe care le-am avut de-a lungul anilor: prin înfometare, prin spânzurare, prin aruncare de pe un bloc cu zece etaje…Te opreşti aici, cu siguranţă nu îţi place să te reciteşti. Arunci caietul şi te rămâi o clipă asupra ideii de sinucidere. Plănuiseşi o dată să meditezi asupra morţii până în momentul în care vei trece dincolo, dar asta doar pentru a arunca rapid o privire şi a reveni. Aceasta nu putea fi aşadar o sinucidere. Altfel, niciodată nu ai vrut cu adevărat să te sinucizi, au fost pe rând tentaţii generate de neputinţă, teribilism sau pură imbecilitate pe care le-ai sugrumat imediat în gând sau pe hârtie, pentru că, dacă nu ai fost un sinucigaş, ai fost totuşi un criminal cu vocaţie.
Vei reveni la copilărie. Romanul tău despre ea ar putea începe cu revelaţia propriei sensibilităţi, în zorii unei zile senine de vară. Era pace, o linişte a unui început de zi oarecare, încăpută în liniştea copleşitoare a primului tău sat, cu păduri şi dealuri aplecate amical spre a te saluta – aşa credeai atunci – şi curgerea pârâului – ca un suflet al satului nostru, îţi aminteşti pentru a câta oară vorbele tatălui tău – cu somnolenţa contemplativă a ţăranilor, a animalelor domestice şi a cooperativei agricole de producţie. Zorii unei zile de vară când, ieşit în grădină să urinezi, ai simţit pentru prima oară inspiraţia venind şi, aducând în pripă câteva foi, te-ai aşezat pe un butuc de lemn şi ai lăsat să-ţi curgă din privire rând după rând, transcriere a dealului şi a copacilor şi a tuturor celor văzute şi nevăzute. Ai fost fericit imediat după aceea, iar seara te-ai recitit şi ai efectuat prima ardere a poemelor tale, pe altarul sensibilităţii, al copilăriei şi al neînţelegerii. Sensibilitatea ta poetică a revenit periodic după aceea, ca şi nostalgia necunoscută care te bântuie dintotdeauna în somn şi în trezie. Pentru că ai rămas un nostalgic, recunoaşte, nostalgic după orice, după ceea ce ai trăit şi după ce ţi-ai dorit să trăieşti, după orice oraş sau sat în care ai locuit chiar şi o singură zi, după fiecare iubire, fiecare obsesie, fiecare miracol trăit sau presupus care te-a schimbat sau ţi-a dat impresia momentană că te schimbă. Nostalgic până şi după lista cu titlurile celor treizeci de volume plănuite când aveai numai paisprezece ani şi care erau menite să detroneze pe toţi regi scrisului care îndrăzniseră să existe înainte de tine şi de care ţi-a fost totuşi milă îndată ce ţi-ai încheiat lista. Probabil acesta a fost şi motivul pentru care ai ars-o. Mda, mila pare să fi fost o piedică esenţială în drumul tău spre glorie…
Râzi… Te gândeşti că timpul trece, concluzie la care ai ajuns demult, dar de care te miri de fiecare dată, ca orice om. Te uiţi prin perdeaua galbenă spre drumul satului şi numeri trecătorii: un bărbat, o femeie, doi bărbaţi trăgând un cărucior plin de saci, alt bărbat, un cuplu de îndrăgostiţi ţinându-se de mână, câţiva oameni într-o căruţă… Nici un copil nu trece la ora asta.
Râzi… În urmă cu ceva vreme primiseşi vizita unor vecini îngrijoraţi pentru că nu te văzuseră ieşind din casă zile de-a rândul. Le mulţumiseşi pentru grijă şi îi invitaseşi la un pahar cu vin. Îţi plăcuse să-i asculţi şi te-ai surprins gândind că vorbele lor erau atât de naive şi că probabil vei fi pierdut demult capacitatea de a le înţelege, de aceea îi priveai întrucâtva de sus, binevoitor. După plecarea lor ai încercat să-ţi dai seama dacă ieşiseşi sau nu din casă în săptămâna aceeaşi dacă nu cumva dormiseşi câteva zile fără întrerupere. Nu reuşeai să aşezi evenimentele interioare în ordine, să le cataloghezi pe zile şi pe ore. Ai privit întâmplarea ca pe o înfrângere, ca pe o prevestire a sfârşitului şi te-ai întristat pentru câteva minute. Apoi ţi-ai zis: eu sunt cel naiv, şi ai reînceput să faci planuri.
Râzi… Unul dintre vecini îţi propusese să te ducă la un azil sau să caute pe cineva care să te îngrijească. Te-ai încruntat şi l-ai privit cu duşmănie, pentru că te credeai încă atât de puternic, aproape imposibil de biruit. Nu am avut niciodată un os rupt, i-ai spus, aşteptându-te să-l vezi pe deplin convins de forţele tale. Sunt încă bărbat în putere şi voi rămâne aşa, ai fi vrut să-i spui, dar ţi-a fost ruşine şi teamă să nu te contrazică însuşi tremurul vocii tale. De fapt nu ţi-a plăcut niciodată să-ţi poarte cineva de grijă, cel puţin nu în mod conştient şi direct, nu ai permis nimănui să-ţi pună în pericol independenţa.
Revenit cu gândul la romanul tău despre copilărie, vei încerca să îţi aminteşti totul, din prima până în ultima zi. Vei retrăi însă momente amestecate, sentimente ale unor vârste diferite, nu va fi ieri şi nu va fi azi, nu va fi seară şi nici dimineaţă în existenţa ta retrăită.
Te vei ridica, te vei lua de câteva ori cu mâinile de păr, te vei plimba prin cameră, te vei scărpina, te vei privi în oglinda mare din hol, apoi în cea de la baie, apoi în cea de pe raft, din fosta trusă de machiaj a soţiei tale. Vei fi supărat pe faţa ta pentru că nu-ţi spune şi nu ţi-a spus niciodată nimic. Te vei privi de aproape, apoi te vei îndepărta, vei lăsa capul pe un umăr, apoi pe altul, vei închide ochii alternativ şi vei avea chiar şi ideea absurdă de a te privi cu ochii închişi. Nimic. O faţă cât se poate de banală, un bătrân păros şi inexpresiv în care se ascunde cadavrul unui tânăr îngrijorat, superficial şi – după părerea unora – ipohondru, după care se ascunde un adolescent temător, după care se ascundem la rândul lui, cadavrul unui copil optimist, cu fericiri fragmentate şi cu părul tuns scurt şi inestetic şi cu o figură – de parcă ne-am mai putea îndoi! – cât se poate de inexpresivă.
Vei deschide apoi uşa frigiderului – căci bănuiesc că vei avea unul în căsuţa ta de lemn – şi vei crede că ţi s-a făcut foame. Vei face un scurt inventar, te vei gândi că sticla de lapte e deschisă probabil de prea multă vreme şi că din această cauză emană un miros destul de ciudat, vei ştii că ar trebui să o arunci, dar nu o vei face. Vei trânti uşa cu oarecare nervozitate – atât cât merită evenimentul – şi te vei îndrepta din nou spre camera de lucru. Masa din lemn de nuc o am de peste şaizeci de ani, îţi vei spune, e cea pe care a comandat-o mama la tâmplarul acela care se lăuda că e mai priceput şi că lucrează mai ieftin şi mai repede decât orice alt tâmplar din regiune. Tot el a fabricat micuţa bibliotecă în care ţi-au încăput, pe trei rafturi, cele patru-cinci sute de cărţi cumpărate până la vârsta de douăzeci de ani, şi care se află încă acolo, deranjate o dată la două-trei luni pentru a fi scuturate de praf şi apoi rearanjate, dar rămase încă pe jumătate necitite. Să mai rămână ceva pentru mai târziu, te vei consola de fiecare dată. La câteva ore după ce ţi-a livrat biblioteca, tâmplarul acela a venit şi te-a rugat să i-o înapoiezi, pentru că altcineva care îi dăduse exact aceeaşi comandă înaintea ta venise să o ceară şi nu voia să plece cu mâna goală în ruptul capului. Dă-mi-o înapoi, că îţi fac alta mai frumoasă în două-trei zile, îţi spusese el. Ai dat cărţile la o parte, pe unele punându-le pe masă, pe altele pe podea – mamă, câte cărţi!, a exclamat nevasta tâmplarului – şi ai înapoiat fără prea multă supărare obiectul de mobilier. După câteva zile ai primit altul, lucrat neîngrijit, la repezeală şi cu ştampilă roşie aplicată strident pe unul din rafturi, singura ştampilă de tâmplar pe care văzută vreodată şi pe care te-ai grăbit să o acoperi cu cărţi.
După ce te vei gândi câteva minute la tâmplarul acela şi la viaţa lui lipsită de poezie, te vei aşeza din nou în faţa mesei de lemn. Te vei lovi – pentru a câta oară! – cu piciorul de stinghia care leagă picioarele mesei între ele li care te deranjase încă din prima zi – câte opere nu ai putut să scrii din cauza ei, îţi va trece repede prin minte. Apoi vei înlocui caietul cu un altul şi stiloul nou cu unul mai vechi, ceva mai experimentat. Vei privi îndelung pagina albă, după care vei scrie un titlu. Vei îndrepta stiloul către locul din care ar trebui să începi primul alineat şi vei face cu peniţa un punct care ar trebui să facă parte dintr-o majusculă. Dar nu ştii care anume şi te ridici, de data asta enervat, cauţi pachetul de ţigări şi ieşi din casă, încălcându-ţi hotărârea anterioară de a rămâne închis pe parcursul întregii zile. Vei aprinde o ţigară şi, ascuns sub streaşina căsuţei tale de lemn, vei privi ploaia. Îţi vei aminti inevitabil de unele dintre ploile pe care le-ai cunoscut: cea care te-a surprins, copil, pe islazul primului tău sat, păscând vaca şi oile tatălui tău şi ale mamei tale. Te-ai ascuns într-o casă neterminată, singura aflată la îndemână, dar care nu avea încă nici tavan, nici acoperiş. Era o ploaie cu grindină şi te gândeai să fugi, ai fi părăsit bietele animale pe câmp şi ai fi fugit imediat, dar nu ştiai unde. Cea care te-a surprins, licean, întorcându-te pe jos, seara, după trecerea ultimului autobuz, dintr-o localitate apropiată unde coborâseşi dintr-un tren personal negru şi murdar. Era un întuneric dens şi autorităţile locale făceau economie la electricitate. Ploua foarte tare şi fulgerele împroşcau focul încoace şi încolo pe cer şi pe ape, iar adolescenţa ta trecea într-un mers solitar, întrerupt pe o porţiune importantă de un tractorist apărut cine ştie de unde şi rămas necunoscut. Cea care te-a surprins, student, îndreptându-ne spre facultate şi ţinând în mână o umbrelă ieftină şi firavă care a cedat destul de uşor. Ai strâns-o cu mânie şi ai aruncat-o în primul coş de gunoi. Şi alte ploi care te-au surprins, mereu nepregătit, biet navetist pedestru. Îţi repeţi sintagma biet navetist pedestru, după care arunci mucul de ţigară şi priveşti aiurea prin ploaie câteva secunde. Intri în casă şi îţi trece prin minte că ar trebi să aduci pe cineva să repare uşa de la intrare, deoarece se deschide tot mai greu. Refuzi imediat ideea, pentru că nu ai chef de vizitatori şi te îndrepţi, ca un condamnat spre masa de scris. Pe caiet, un titlu şi primul punct din litera cu care debutează romanul tău despre copilărie, plănuit în urmă cu zeci de ani. Te apleci asupra foii şi scrii Am îmbătrânit gândindu-mă la tine…
Ai ales un verb până la urmă cel care te reprezintă poate cel mai bine, în existenţa ta actuală, atât de simplă şi de inutilă, deşi nu despre vârsta asta ai vrea să vorbeşti, ci despre cealaltă, şi continui să scrii, neobosit, aplecat deasupra unui nou caiet, al copilăriei şi al bătrâneţii tale deopotrivă.
Vei căuta apoi prin caietele tale un text părăsit şi neisprăvit care să-ţi servească drept temelie a uriaşei tale construcţii, un fragment legat în vreun fel de copilăria ta care să te ajute să te dezlănţui. Vei răsfoi primul caiet pagină cu pagină, citind pe ici pe acolo În ultimul timp începusem să întârzii. Şcoala nu era departe, abia un sfert de oră de mers, dar cheful de a ajunge acolo scădea pe măsură ce se apropia vacanţa cea mare, cu toate fericirile ei de libertate şi vis. Vei considera că nu e potrivit să începi o carte despre copilărie vorbind despre şcoală chiar dacă ai petrecut cea mai mare parte din viaţă prin şcoli, fie elev, fie profesor. Vei îndepărta caietul cu oarecare îndoială, vei alege altul şi vei citi: Îşi petrecuse noaptea în linişte. În trupul şi în mintea sa rămânea constant un zbucium, o tensiune care părea să se fi aciuat acolo pentru totdeauna. Singurul cuvânt de care sunt sigur că-l ştiu de la tatăl meu, îţi vei spune: aciuat. Îl vei repeta cu voce tare, ţi se va părea pe rând familiar, mângâietor, neutru şi în fine total lipsit de semnificaţie. Vei merge chiar până la a-l tăia cu stiloul, de parcă prezenţa sau absenţa lui de pe acea pagină ar putea schimba în vreun fel situaţia în care te afli. Vei arunca şi acel caiet şi vei apuca un altul. Fiecare pagină nouă este un cântec pentru tine. Versuri! Vei începe să râzi, atât de tare încât căsuţa ta de lemn va fi în întregime un tremur. Aproape toate versurile tale stârniseră râsul, cele mai ridicole fiind poemele din perioada liceului, în care apărea întruna substantivul iubire şi cele cu intenţionalitate ironică, din timpul facultăţii, cu ale căror perle te-au necăjit nemilos ani de-a rândul foştii colegi. Acoperişul casei zburase demult. Hm! îţi spui, aruncând caietul cât mai departe. Un ultim caiet, o ultimă şansă. Mâinile îmi tremurau vizibil, şi durerea cumplită de cap îmi aminteau planurile de sinucidere pe care le-am avut de-a lungul anilor: prin înfometare, prin spânzurare, prin aruncare de pe un bloc cu zece etaje…Te opreşti aici, cu siguranţă nu îţi place să te reciteşti. Arunci caietul şi te rămâi o clipă asupra ideii de sinucidere. Plănuiseşi o dată să meditezi asupra morţii până în momentul în care vei trece dincolo, dar asta doar pentru a arunca rapid o privire şi a reveni. Aceasta nu putea fi aşadar o sinucidere. Altfel, niciodată nu ai vrut cu adevărat să te sinucizi, au fost pe rând tentaţii generate de neputinţă, teribilism sau pură imbecilitate pe care le-ai sugrumat imediat în gând sau pe hârtie, pentru că, dacă nu ai fost un sinucigaş, ai fost totuşi un criminal cu vocaţie.
Vei reveni la copilărie. Romanul tău despre ea ar putea începe cu revelaţia propriei sensibilităţi, în zorii unei zile senine de vară. Era pace, o linişte a unui început de zi oarecare, încăpută în liniştea copleşitoare a primului tău sat, cu păduri şi dealuri aplecate amical spre a te saluta – aşa credeai atunci – şi curgerea pârâului – ca un suflet al satului nostru, îţi aminteşti pentru a câta oară vorbele tatălui tău – cu somnolenţa contemplativă a ţăranilor, a animalelor domestice şi a cooperativei agricole de producţie. Zorii unei zile de vară când, ieşit în grădină să urinezi, ai simţit pentru prima oară inspiraţia venind şi, aducând în pripă câteva foi, te-ai aşezat pe un butuc de lemn şi ai lăsat să-ţi curgă din privire rând după rând, transcriere a dealului şi a copacilor şi a tuturor celor văzute şi nevăzute. Ai fost fericit imediat după aceea, iar seara te-ai recitit şi ai efectuat prima ardere a poemelor tale, pe altarul sensibilităţii, al copilăriei şi al neînţelegerii. Sensibilitatea ta poetică a revenit periodic după aceea, ca şi nostalgia necunoscută care te bântuie dintotdeauna în somn şi în trezie. Pentru că ai rămas un nostalgic, recunoaşte, nostalgic după orice, după ceea ce ai trăit şi după ce ţi-ai dorit să trăieşti, după orice oraş sau sat în care ai locuit chiar şi o singură zi, după fiecare iubire, fiecare obsesie, fiecare miracol trăit sau presupus care te-a schimbat sau ţi-a dat impresia momentană că te schimbă. Nostalgic până şi după lista cu titlurile celor treizeci de volume plănuite când aveai numai paisprezece ani şi care erau menite să detroneze pe toţi regi scrisului care îndrăzniseră să existe înainte de tine şi de care ţi-a fost totuşi milă îndată ce ţi-ai încheiat lista. Probabil acesta a fost şi motivul pentru care ai ars-o. Mda, mila pare să fi fost o piedică esenţială în drumul tău spre glorie…
Râzi… Te gândeşti că timpul trece, concluzie la care ai ajuns demult, dar de care te miri de fiecare dată, ca orice om. Te uiţi prin perdeaua galbenă spre drumul satului şi numeri trecătorii: un bărbat, o femeie, doi bărbaţi trăgând un cărucior plin de saci, alt bărbat, un cuplu de îndrăgostiţi ţinându-se de mână, câţiva oameni într-o căruţă… Nici un copil nu trece la ora asta.
Râzi… În urmă cu ceva vreme primiseşi vizita unor vecini îngrijoraţi pentru că nu te văzuseră ieşind din casă zile de-a rândul. Le mulţumiseşi pentru grijă şi îi invitaseşi la un pahar cu vin. Îţi plăcuse să-i asculţi şi te-ai surprins gândind că vorbele lor erau atât de naive şi că probabil vei fi pierdut demult capacitatea de a le înţelege, de aceea îi priveai întrucâtva de sus, binevoitor. După plecarea lor ai încercat să-ţi dai seama dacă ieşiseşi sau nu din casă în săptămâna aceeaşi dacă nu cumva dormiseşi câteva zile fără întrerupere. Nu reuşeai să aşezi evenimentele interioare în ordine, să le cataloghezi pe zile şi pe ore. Ai privit întâmplarea ca pe o înfrângere, ca pe o prevestire a sfârşitului şi te-ai întristat pentru câteva minute. Apoi ţi-ai zis: eu sunt cel naiv, şi ai reînceput să faci planuri.
Râzi… Unul dintre vecini îţi propusese să te ducă la un azil sau să caute pe cineva care să te îngrijească. Te-ai încruntat şi l-ai privit cu duşmănie, pentru că te credeai încă atât de puternic, aproape imposibil de biruit. Nu am avut niciodată un os rupt, i-ai spus, aşteptându-te să-l vezi pe deplin convins de forţele tale. Sunt încă bărbat în putere şi voi rămâne aşa, ai fi vrut să-i spui, dar ţi-a fost ruşine şi teamă să nu te contrazică însuşi tremurul vocii tale. De fapt nu ţi-a plăcut niciodată să-ţi poarte cineva de grijă, cel puţin nu în mod conştient şi direct, nu ai permis nimănui să-ţi pună în pericol independenţa.
Revenit cu gândul la romanul tău despre copilărie, vei încerca să îţi aminteşti totul, din prima până în ultima zi. Vei retrăi însă momente amestecate, sentimente ale unor vârste diferite, nu va fi ieri şi nu va fi azi, nu va fi seară şi nici dimineaţă în existenţa ta retrăită.
Te vei ridica, te vei lua de câteva ori cu mâinile de păr, te vei plimba prin cameră, te vei scărpina, te vei privi în oglinda mare din hol, apoi în cea de la baie, apoi în cea de pe raft, din fosta trusă de machiaj a soţiei tale. Vei fi supărat pe faţa ta pentru că nu-ţi spune şi nu ţi-a spus niciodată nimic. Te vei privi de aproape, apoi te vei îndepărta, vei lăsa capul pe un umăr, apoi pe altul, vei închide ochii alternativ şi vei avea chiar şi ideea absurdă de a te privi cu ochii închişi. Nimic. O faţă cât se poate de banală, un bătrân păros şi inexpresiv în care se ascunde cadavrul unui tânăr îngrijorat, superficial şi – după părerea unora – ipohondru, după care se ascunde un adolescent temător, după care se ascundem la rândul lui, cadavrul unui copil optimist, cu fericiri fragmentate şi cu părul tuns scurt şi inestetic şi cu o figură – de parcă ne-am mai putea îndoi! – cât se poate de inexpresivă.
Vei deschide apoi uşa frigiderului – căci bănuiesc că vei avea unul în căsuţa ta de lemn – şi vei crede că ţi s-a făcut foame. Vei face un scurt inventar, te vei gândi că sticla de lapte e deschisă probabil de prea multă vreme şi că din această cauză emană un miros destul de ciudat, vei ştii că ar trebui să o arunci, dar nu o vei face. Vei trânti uşa cu oarecare nervozitate – atât cât merită evenimentul – şi te vei îndrepta din nou spre camera de lucru. Masa din lemn de nuc o am de peste şaizeci de ani, îţi vei spune, e cea pe care a comandat-o mama la tâmplarul acela care se lăuda că e mai priceput şi că lucrează mai ieftin şi mai repede decât orice alt tâmplar din regiune. Tot el a fabricat micuţa bibliotecă în care ţi-au încăput, pe trei rafturi, cele patru-cinci sute de cărţi cumpărate până la vârsta de douăzeci de ani, şi care se află încă acolo, deranjate o dată la două-trei luni pentru a fi scuturate de praf şi apoi rearanjate, dar rămase încă pe jumătate necitite. Să mai rămână ceva pentru mai târziu, te vei consola de fiecare dată. La câteva ore după ce ţi-a livrat biblioteca, tâmplarul acela a venit şi te-a rugat să i-o înapoiezi, pentru că altcineva care îi dăduse exact aceeaşi comandă înaintea ta venise să o ceară şi nu voia să plece cu mâna goală în ruptul capului. Dă-mi-o înapoi, că îţi fac alta mai frumoasă în două-trei zile, îţi spusese el. Ai dat cărţile la o parte, pe unele punându-le pe masă, pe altele pe podea – mamă, câte cărţi!, a exclamat nevasta tâmplarului – şi ai înapoiat fără prea multă supărare obiectul de mobilier. După câteva zile ai primit altul, lucrat neîngrijit, la repezeală şi cu ştampilă roşie aplicată strident pe unul din rafturi, singura ştampilă de tâmplar pe care văzută vreodată şi pe care te-ai grăbit să o acoperi cu cărţi.
După ce te vei gândi câteva minute la tâmplarul acela şi la viaţa lui lipsită de poezie, te vei aşeza din nou în faţa mesei de lemn. Te vei lovi – pentru a câta oară! – cu piciorul de stinghia care leagă picioarele mesei între ele li care te deranjase încă din prima zi – câte opere nu ai putut să scrii din cauza ei, îţi va trece repede prin minte. Apoi vei înlocui caietul cu un altul şi stiloul nou cu unul mai vechi, ceva mai experimentat. Vei privi îndelung pagina albă, după care vei scrie un titlu. Vei îndrepta stiloul către locul din care ar trebui să începi primul alineat şi vei face cu peniţa un punct care ar trebui să facă parte dintr-o majusculă. Dar nu ştii care anume şi te ridici, de data asta enervat, cauţi pachetul de ţigări şi ieşi din casă, încălcându-ţi hotărârea anterioară de a rămâne închis pe parcursul întregii zile. Vei aprinde o ţigară şi, ascuns sub streaşina căsuţei tale de lemn, vei privi ploaia. Îţi vei aminti inevitabil de unele dintre ploile pe care le-ai cunoscut: cea care te-a surprins, copil, pe islazul primului tău sat, păscând vaca şi oile tatălui tău şi ale mamei tale. Te-ai ascuns într-o casă neterminată, singura aflată la îndemână, dar care nu avea încă nici tavan, nici acoperiş. Era o ploaie cu grindină şi te gândeai să fugi, ai fi părăsit bietele animale pe câmp şi ai fi fugit imediat, dar nu ştiai unde. Cea care te-a surprins, licean, întorcându-te pe jos, seara, după trecerea ultimului autobuz, dintr-o localitate apropiată unde coborâseşi dintr-un tren personal negru şi murdar. Era un întuneric dens şi autorităţile locale făceau economie la electricitate. Ploua foarte tare şi fulgerele împroşcau focul încoace şi încolo pe cer şi pe ape, iar adolescenţa ta trecea într-un mers solitar, întrerupt pe o porţiune importantă de un tractorist apărut cine ştie de unde şi rămas necunoscut. Cea care te-a surprins, student, îndreptându-ne spre facultate şi ţinând în mână o umbrelă ieftină şi firavă care a cedat destul de uşor. Ai strâns-o cu mânie şi ai aruncat-o în primul coş de gunoi. Şi alte ploi care te-au surprins, mereu nepregătit, biet navetist pedestru. Îţi repeţi sintagma biet navetist pedestru, după care arunci mucul de ţigară şi priveşti aiurea prin ploaie câteva secunde. Intri în casă şi îţi trece prin minte că ar trebi să aduci pe cineva să repare uşa de la intrare, deoarece se deschide tot mai greu. Refuzi imediat ideea, pentru că nu ai chef de vizitatori şi te îndrepţi, ca un condamnat spre masa de scris. Pe caiet, un titlu şi primul punct din litera cu care debutează romanul tău despre copilărie, plănuit în urmă cu zeci de ani. Te apleci asupra foii şi scrii Am îmbătrânit gândindu-mă la tine…
Ai ales un verb până la urmă cel care te reprezintă poate cel mai bine, în existenţa ta actuală, atât de simplă şi de inutilă, deşi nu despre vârsta asta ai vrea să vorbeşti, ci despre cealaltă, şi continui să scrii, neobosit, aplecat deasupra unui nou caiet, al copilăriei şi al bătrâneţii tale deopotrivă.