De douăzeci de ori

         De douăzeci de ori îşi răsucise cuţitul in rană. Credea că era doar o vorba, dar se pare că ajunsese la o vârstă a înţelepciunii, una dintre ele, căci sunt mai multe. Si acum credea cu adevărat doar propriile experienţe, ceea ce simţise până în adâncul inimii, pentru că toate le simte omul în inimă, mai ales dacă este bun si puţin naiv. Atât cât să poată ignora suferinţele mici, deoarece pe cele mari nu le putem uita niciodată. Şi el avea capacitatea asta, sau norocul, pentru că i se întâmplau încă minuni.
Mai alaltăieri zburai printre păpădii, aşa îi spusese zâna pentru că se întâlnise cu ea, iar ea ii spusese, ştii ce, măi Mişule, tu ai zburat printre păpădii, şi nu oricum, ci îndelung si bine de tot, era poate cel mai frumos zbor la care am asistat eu in vasta-mi experienţă de zână. Erai acolo, o păpădie ceva mai sfrijită, ţie ţi se dusese demult puful, erai o tijă firavă, ceva fără conţinut enigmatic, vreau să spun că oricine te-ar fi privit n-ar fi putut întreba nimic. Erai o tijă, cum ziceam, iar celelalte erau toate pline de puf, alb, dens, bine proporţionat, căci păpădiile sunt gânduri, îţi mai aduci aminte, Mişule, sunt gânduri pline de... nu ştiu de ce, dar pline. Iar tu erai o tijă verde, parcă o coloana vertebrală a unei existente eşuate si erai atât de uşor încât zburai printre ele, înţelegi cum, Mişule, înţelegi? Mă temeam sa nu te sperie briza de seară, ştii cum e ea, o trimite marea când te aştepţi mai puţin, parcă ea înţelege ceva din vieţile noastre... E amară marea asta, Mişule, degeaba spui tu că e sărată, că apa ei te ţine deasupra la nesfârşit, că te poţi întinde pe ea ca pe o saltea si că te poţi lăsa dus de val... Nu există valuri care te poartă, există numai valuri care te îngroapă, de câte ori să îţi repet? Tu eşti Toma necredinciosul, Mişule, asta eşti, chiar si pe mine, zâna ta, mă priveşti cu îndoială. Asta mi-e răsplata... La ce mă puteam aştepta? Încredere mişelească... În fine, nu voiam sa-ţi spun prea multe, ştiu că in ultima vreme monologurile mele te plictisesc. E bizar, tocmai acum ai prins gustul acţiunii, al mişcării, al marilor spectacole. Dar te întreb, poate pentru ultima oară - cine ştie? - ce s-a întâmplat cu spectacolul tău? Te revăd în mijlocul camerei, beat, agitând încolo si încoace un plic cenuşiu, cu antetul nu ştiu cărui magazin de jucării, mi se pare că în perioada aia te apucase o pasiune pentru păpuşile de lemn, în fine, erai in mijlocul camerei, gol puşcă, agitând întruna un plic gol... sau aproape. Erau doua-trei foi pe care azvârliseşi intr-o noapte de aiurare ce-ti trecuse prin minte. Aşa ziceai, că de fapt nu trebuie sa te gândeşti mult, nimeni dintre cei mari nu s-a gândit mult, trebuie să azvârli gândurile cum îţi vin, să nu le înveleşti, să nu le mângâi, sa nu le cocoloşeşti, sa le laşi aşa cum catadicsesc ele sa vina, căci, la urma urmei, de asta avem nevoie, de gânduri autentice, nu de falsuri. Te-am privit ore in sir agitând plicul ăla, ti se schimbase obrazul, privirea, fruntea... erai altul, nu mai recunoşteam nimic din tine. La un moment dat ai început să te roteşti, pana când ai ameţit. Te-ai oprit, ai ridicat o privire stupidă spre tavan, după care ai pus plicul la subţioară si ai început să aplauzi. Asta era tot, spectacolul tău se terminase deja. Te-ai întins pe podea si ai aşteptat sa mori, ca in filmul acela, Mişule, când eroul îşi vede toată viaţa înainte să moară. Tot aşa, ca tine, zburând printre păpădii, sau printre ce zbura el, că nu e dat tuturor să aibă acelaşi zbor, unii se duc mai sus, alţii mai jos, unii reuşesc să rămână acolo unde şi-au dorit să ajungă, alţii se prăbuşesc imediat şi o iau mereu de la capăt ca nişte sisifi debili ce refuză cu încăpăţânare să înţeleagă. N-ai auzit că viaţa este înţelegere şi că sfârşitul înţelegerii echivalează cu moartea? Deşi… la tine nu prea se vede asta, tu n-ai înţeles niciodată nimic. Tu eşti doar o tijă, Mişule, o coloană vertebrală flexibilă şi inutilă, te apleci, te roteşti, te arunci… altceva nu poţi face.
Mişu nu înţelegea… Era din nou gol puşcă, exact ca în ziua aceea când îl văzuse zâna – cum dracu reuşise să-l vadă, parcă în vremea aceea nici nu locuiau împreună - când se terminase micul lui spectacol. Aşa credea ea, de fapt spectacolul lui era mai măreţ ca niciodată, era viu şi, întins pe podea, aştepta moartea sau ceva care să-i semene. Şi în timp ce o aştepta, îşi răsucea cuţitul în rană, făcuse deja asta de douăzeci de ori.