Fuga

        Autocarul plecase de două ore. Ghidul se aşezase optimist pe scaunul ce-i era destinat şi dădea unele detalii şoferului. De fapt atât ghidul, cât şi şoferul erau organizatorii excursiei, alături de un profesor pensionar care fondase de ceva vreme o agenţie de turism specializată în călătorii cu autocarul peste graniţele ţării. Cei mai mulţi dintre cei de faţă erau la prima călătorie organizată de profesor şi, deşi aveau unele îndoieli, datorate mai ales drumului lung pe care-l aveau de parcurs şi din cauza căruia aveau să petreacă mare parte din timp în autocar, sperau să se bucure de câteva zile plăcute şi, cum se întâmplă în astfel de situaţii, să cunoască lume nouă. La un moment dat, ghidul se ridică şi, privind alternativ o foaie de hârtie cu lista pasagerilor şi pasagerii înşişi, începu să facă prezenţa.
- Domnul Oprea este?
- Este, domnule.
- Domnul Mihăileanu este?
- Da.
- Domnul şi doamna Petre?
- Prezenţi.
- Domnul Guralivu?
- !?
- Domnul Guralivu? repetă ghidul.
Un personaj înalt, cărunt, slab şi cu părul zburlit se ridică şi se străbătu cu atenţie
autocarul înainte şi înapoi.
- Dumneavoastră sunteţi domnul Pavel Guralivu? întrebă ghidul.
- Dumneata vorbeşti serios? întrebă la rândul său călătorul.
- Cât se poate de serios, replică ghidul consternat. Dumneavoastră sunteţi?
- Păi autocarul a plecat de două ore.
- Şi?
- Şi la ce serveşte ce faci dumneata acum?
- Dom-domnule, se bâlbâi ghidul intrigat, e un procedeu absolut firesc… într-o…
- Într-o ce, dom’le?
- Într-o excursie, zise ghidul şi încercă să salveze situaţia printr-un zâmbet forţat.
- Această excursie este o greşeală, domnule, îi aruncă pasagerul.
- Dar nu v-a obligat nimeni să veniţi!
Ghidul era enervat şi gâfâia speriat, de parcă fusese victima unei agresiuni. Pasagerul
îl privi câteva clipe, după care se reaşeză, spunând cât se poate de calm:
- Da, domnule, eu sunt Pavel Guralivu.
Ghidul a continuat citirea listei cât a putut de repede, reuşind să ajungă la capăt fără
nici un comentariu. Atmosfera era apăsătoare şi călătorii evitau să se privească, acordând o atenţie exagerată peisajului care nu avea nimic deosebit. A trecut în acest fel încă o oră , după care se auzi la microfon vocea fostului profesor, oferind câteva detalii despre prima excursie de acest fel organizată de agenţia sa şi care, spunea el convins, avusese un succes extraordinar.
- E ciudat cât de multe lucruri ajungi să descoperi în astfel de ocazii, zise el.
Oamenii se pot cunoaşte mult mai bine decât în situaţii obişnuite, ca acasă sau la serviciu. Pentru că o călătorie te poate scoate pur şi simplu din rutină, e ca o evadare din mediul cu care te-ai obişnuit, ca o…
- Plecare de acasă, se auzi vocea cuiva.
- A, e mult mai mult decât atât, domnule Guralivu, zise profesorul, e o deschidere
către ceilalţi, e o…
Profesorul tuşi, încercând astfel să-şi ascundă emoţiile şi lipsa de idei.
- Eu ştiu mai bine ce este aceasta, domnule, zise Pavel Guralivu.
- !?
- Este o fugă, o simplă fugă de acasă.


Mă oprisem două minute să respir. Aşa îmi repetam în perioada aceea, la nesfârşit: să respir, să respir, nimic altceva, numai de-aş reuşi să respir la infinit, continuând astfel marea mea operă, uriaşa provocare a vieţii mele. Cât timp ai reuşit să respiri, mă va întreba CelMaiMareDintreCeiMaiMari pe lumea de dincolo, când voi ajunge pe-acolo. Mult, foarte mult timp, voi răspunde, atât de mult timp încât au trecut nu doar zile şi anotimpuri, ci chiar vieţi întregi, existenţe, da, au trecut existenţe cu nemiluita, Maiestate. Şi CelMaiMareDintreCeiMaiMari nu se va supăra pe mine, nu mă va certa, nu mă va bate şi nici nu mă va trimite în focul Gheenei, ci mă va privi mirat câteva secunde şi mă va ierta, pentru că el e mai înţelept decât toţi înţelepţii şi înţelege neputinţele lumii. Sau poate nu din cauza asta, poate va fi doar puţin amuzat şi va surâde în timp ce-mi va zice să mă îndrept de bunăvoie şi nesilit de nimeni spre focul cel veşnic, acolo nu există nici întristare, nici respirare, nici suspin, ci doar amintirea tuturor acestora, căci focul ce ne va arde nu e foc divin, căci Acela e bun ca orice vine de la El, ci e foc omenesc, singurul care arde cu adevărat, singurul care ne înspăimântă, ne doare şi ne ucide. Şi el va râde, trimiţându-mă în foc, iar eu voi fi vesel pentru că voi fi reuşit să-l înveselesc, să joc comedia mea atât de bine încât să provoc până şi râsul lui, atât de greu de privit. Şi în drum spre focul cel veşnic voi continua să respir ca un om, pentru ultima oară, căci atunci conştiinţa mea va fi încă vie şi voi simţi frica aşa cum o simt acum şi mă voi bucura aşa cum m-am bucurat mai demult, în timpul experienţelor mele pământeşti. Şi voi avea încă îndoieli şi mă voi întreba dacă cel ce m-a trimis în foc nu e cumva celmaimaredintreceimaimici, căci de fapt gândul acesta mă doare uneori, că nu voi avea dreptul să-l văd pe El, ci pe altul.
Voi continua să alerg, iar când va trebui să nu par grăbit, voi merge, pur şi simplu, ca orice om care ştie sigur unde trebuie să ajungă, la ce oră şi de ce. Acesta este modul de deplasare al oamenilor normali, cei pe lângă care am trecut de zeci de mii de ori şi pe lângă care voi avea alte zeci de mii de ocazii să trec. Căci fuga nu te ajută să învingi, ci doar să crezi în victorie, să ţi se pară că există undeva o victorie în care să crezi, poate rezervată ţie.
La câteva sute de metri în faţa mea se zărea un fel de stufăriş, probabil un lac, poate doar o băltoacă, mi-am zis. Am privit iarăşi în toate părţile precaut şi m-am îndreptat înspre el. Pământul fusese arat nu demult, era toamnă târzie, mi se pare, sau era deja o iarnă firavă ce semăna a toamnă şi brazdele nemiloase mă împiedicau să merg drept, iar efortul pe care-l făceam era mult mai mare decât de obicei. De urmele lăsate ce să mai spun, purtam un fel de ghete subţiri, care mă costaseră aproape jumătate din banii pe care-i aveam cu mine atunci când plănuisem evadarea. Fusese o alegere nepricepută, erau nişte ghete elegante, de oraş, n-aveau nici în clin nici în mânecă cu planul pe care mi-l făcusem. Ar fi fost mai bine să cumpăr încălţăminte sportivă, şi nu pot spune că nu mă gândisem la asta, dar ştiam că atunci când voi ajunge dincolo de graniţă va trebui să am înfăţişarea unui om obişnuit, să atrag cât mai puţin atenţia asupra mea, măcar până când voi ajunge într-un loc în care să mă simt cu adevărat în siguranţă. Nu ştiam care va fi locul acela, dar îmi spuneam că atunci când voi ajunge la destinaţie îmi voi da seama cu siguranţă şi mă voi opri pentru a începe o nouă viaţă, adevărata mea viaţă, cea pe care am visat-o. Se însera şi mă apropiam de stufărişul acela, lăsând în urmă ogorul negru proaspăt arat, tăiat în două de linia tremurândă a paşilor mei. A urmelor paşilor mei, desigur, doar a urmelor. Întunericul nu mă înspăimânta pe atunci, fricile mele veneau din altă parte, ca şi speranţele. Stufărişul se întindea pe o latură de vreo două sute de metri si pe măsură ce se întuneca, el părea tot mai ordonat, ca şi cum ar fi fost plantat acolo în mod intenţionat şi eram din ce în ce mai convins de asta, deşi nu aş fi conceput vreodată că cineva s-ar putea ocupa de o astfel de plantaţie într-un scop practic. Eventual pentru a crea un spaţiu protector pentru broaşte, mi-a trecut prin minte. Broaştele sunt firi sensibile, dovadă existenţa lor muzicală, şi vesele, dovadă salturile lor îndemânatice. Ştiu să înoate, să sară, să meargă şi uneori dau chiar impresia că pot zbura şi cine ştie dacă, ascunse de ochii indiscreţi ai altor făpturi în astfel de stufărişuri nu fac chiar mai mult decât ne-am putea noi imagina. Dar destul cu meditaţia asta ridicolă, am de-a face cu un simplu stufăriş, ar trebui să nici nu-mi pese dacă el ascunde broaşte sau alte specii, important este că e un loc de ascuns bun ca oricare altul sau poate cu atât mai potrivit cu cât inspiră în general frică.
Pătrunsesem în sfârşit în interiorul stufărişului aceluia şi am fost surprins să văd că nu era decât un spaţiu de patru-cinci metri de stufăriş care ascundea o băltoacă verzuie, cât se poate de neplăcută. Mi se părea că aud zgomote şi am încercat să găsesc un loc unde să mă aşez. Pe malul bălţii pământul se transforma în noroi, aşa că mă temeam să mă apropii prea tare. Şi totuşi trebuia să o fac, trebuia să găsesc un loc potrivit ca să mă ascund în aşa fel încât nici persoanele cele mai abile să nu mă poată găsi. La câteva zeci de metri de mine zgomotele se auzeau tot mai clar şi reuşeam să disting voci, erau oameni care vorbeau ceva în maghiară, mi se pare, a, da, era cât se poate de normal, trecusem probabil graniţa maghiară deja, aşa cum voisem de altfel. Mergeam în lateral, încercând să mă deplasez în direcţia opusă celei de unde veneau zgomotele. Făceam paşi cât mai mici, cât mai discreţi. Curând am înţeles că eforturile mele erau zadarnice şi că mă vor prinde, indiferent cât aş fi de abil. Nu aveam unde să mă ascund, iar ideea de a pătrunde în apa aceea verzuie îmi dădea fiori şi poate că nu apa, ci stratul acela gros de nămol de pe mal, care m-ar fi înghiţit cu siguranţă. M-am aşezat pur şi simplu acolo, în stufăriş şi mi-am aprins o ţigară. În câteva secunde grănicerii au apărut lângă mine şi au ţintit armele asupra capului meu deşi nu aveau nici un motiv să o facă, nu eram agresiv, nu le făcusem nimic, nu reprezentam o ameninţare pentru nimeni. În clipa aceea voiam doar să fumez liniştit o ţigară şi alesesem în acest scop stufărişul acela, poate asta îi mira, ha-ha, eram un original pentru ei, eram un ciudat.
Am petrecut două săptămâni în arest, undeva într-un sat fără nume. Instalaseră acolo un fel de închisoare provizorie pentru cei care voiau să scape de ţara lor trecând fraudulos graniţa. Făceau un simulacru de cercetări, te ameninţau că poţi să rămâi în închisoare pe veci, fie acolo, fie în ţara ta, că eşti deja un infractor internaţional, că în fine dacă se va întâmpla să trec din nou pe acolo voi risca să fiu împuşcat. Îi priveam oarecum mirat, fără să schiţez nici un gest. Mă întrebam dacă sunt într-adevăr un infractor şi îmi plăcea să cred că da, că eram unul dintre cei mai periculoşi, un bandit cum nu au existat alţii niciodată, periculos încă de la naştere, o bestie care urlă, scuipă şi muşcă, şi mai presus de toate o bestie care fuge. Am râs la gândul acesta, nu avea nici o legătură cu ei, dar au crezut că îmi bat joc de teoria lor şi unul dintre ei m-a lovit cu pumnul, dar nu tare, mai mult o mângâiere brutală, o expresie nepricepută a iubirii lui.


Pavel Guralivu îşi începuse povestea ca răspuns la provocarea profesorului.
- Se pare că dumneata ai o teorie întreagă despre fugă…
- Despre viaţă, domnule, am o teorie despre viaţă.
- Păi poate vei vrea să ne-o faci cunoscută şi nouă, domnule Guralivu, în felul acesta
fuga noastră de acasă va avea o semnificaţie aparte, cine ştie?
Profesorul părea să fi scăpat de emoţii. Înţelesese, pe cât se pare, că avea în faţă un personaj fără cine ştie ce valoare, unul dintre cei care se bagă în seamă doar din dorinţa de a-i contrazice pe alţii, scoţând astfel în evidenţă propria persoană. Întâlnise zeci de astfel de persoane înainte, care întrerupeau pe toată lumea şi nu erau de acord cu nimeni. Erau persoane care puteau anula orice efort organizatoric, care puteau strica ziua tuturor dacă li se permitea să continue în felul acesta. Soluţia era de fiecare dată să-i lase să vorbească. Când erau puşi în faţa unei astfel de provocări, trebuind să ţină un adevărat discurs unui grup de oameni care-şi ţineau privirile aţintite asupra lui special pentru a-l face să clacheze, când erau obligaţi să-şi organizeze ideile şi să se expună pericolului de a primi el însuşi întrebări, de a fi întrerupt şi contrazis, ei bine, de fiecare dată se întâmplase la fel: persoana în cauză bâiguise câteva cuvinte.

Am fugit din nou la câteva zile după aceea. Grănicerii mă depuseseră pur şi simplu în ogorul acela negru pe care-l traversasem înainte să mă prindă şi îmi făcuseră semn cu mâna să mă îndepărtez. Nu era nimic ameninţător în gesturile lor şi mă întrebam dacă nu cumva oamenii aceia mă iubeau şi dacă nu cumva tocmai mă salvaseră de la înec sau ceva asemănător, căci păreau oameni buni. Dar eu voiam să fug cu orice preţ. Doream să scap de ţara mea, de fosta mea ţară, aveam o dorinţă nebună să descopăr alt pământ, altă lume. Toată viaţa stătusem acolo, cuminte, ascultând poveştile lor comuniste, mă săturasem de atâta fericire, de atâta echilibru. Nu mai voiam perfecţiune, voiam să elimin ordinea din viaţa mea. Aşa alesesem eu pentru mine. Eu, in locul lor. Am trecut graniţa maghiară într-un alt loc, la câţiva kilometri de băltoaca verzuie. Era un câmp gol şi am crezut că le va fi cât se poate de uşor să mă captureze. Purtam aceleaşi haine, însă erau extrem de murdare de data asta şi m-am târât ca un şarpe kilometri întregi. Era o noapte fără stele şi bătea un vânt teribil. Nu mi-era frică, ştiam că mă vor prinde, eram sigur că aşa va fi, dar continuam să mă târăsc fără să privesc nici înainte, nici înapoi. Auzeam zgomote de tot felul, mi se părea că aud voci, ca şi în noaptea aceea, dar erau numai gândurile mele, gândeam atât de intens încât mă auzeam şi mă simţeam în acelaşi timp tremurând de frică şi de emoţie. M-am târât toată noaptea. Ajunsesem într-o pădure, deasupra unui sătuc. Eram Dincolo! Mi se părea atât de ciudat că nu găseam nimic din imaginea pe care mi-o conturasem despre dincolo. Tremuram fără încetare şi eram chinuit de foame şi de sete, dar nu am mers să cer de mâncare. Am continuat să mă deplasez zi şi noapte, voiam să fiu cât mai departe de zona periculoasă, cât mai departe de comunism şi de visele lui devenite realitate. Am ieşit în mijlocul lumii târziu, eram într-un oraş despre care nu ştiam nimic şi care nu ştia nimic despre mine. Continuam să tremur, de fapt acum tremuram nu doar din cauza fricii, ci din cauza tuturor grijilor pe care le poate avea un om. Treceam încet printre nişte oameni care mă priveau miraţi şi pentru prima oară vedeam semenii mei evitându-mi atingerea, respirarea, tot ce reprezenta apropierea de mine. Eram murdar, neras, zdrenţuit şi înfometat, aveau dreptate să nu mă recunoască. Nu eram prieteni, nu fuseserăm niciodată. Eram din întâmplare pe acelaşi trotuar, la aceeaşi oră. Am mers aşa până când o dubă s-a oprit lângă mine şi nişte oameni în uniformă m-au prins şi m-au azvârlit înăuntru. Nu erau poliţişti, nici grăniceri, eram sigur că nu aveau ce să caute acolo, eram departe de graniţă. Îi priveam surprins, continuând să tremur, şi mă întrebam cu cine aveam de a face şi ce voiau de la mine. Şi dintre zecile de variante care mi-au trecut prin minte la ora aceea am avut revelaţia uneia: erau hingheri, iar eu devenisem un câine vagabond care trebuia izolat şi curăţat de pureci. Poate chiar ucis, m-am gândit, şi i-am privit întrebător. Mă aşteptam să fie curioşi, să-mi pună întrebări cu nemiluita, să mă bată şi să mă arunce într-o închisoare adevărată, nu ca arestul din satul acela, de care-mi aminteam aproape cu plăcere. Dar nu a fost deloc aşa. Nimeni nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu au catadicsit să-mi adreseze vreun cuvânt. M-au dezbrăcat şi m-au aruncat într-o cabină de duş, după care mi-au dat haine curate şi m-au hrănit. Acolo, în cabina aceea de duş m-am oprit definitiv din tremurat. Nu-mi mai era frică. Ştiam că eram într-o altă ţară şi că trecusem un prim test important. Dar ştiam în acelaşi timp că nu eram încă departe de comunism, cum visasem şi că nu aici voiam să mă opresc. Călătoria mea a continuat cu trenul, în cea mai mare parte. Eram curat şi hainele mele arătau onorabil. Nu am mai fost niciodată dus cu forţa la duş sau la vreo cantină publică. În funcţie de oportunităţi, am devenit cerşetor sau hoţ. Am descoperit că nici una din cele două meserii nu-mi era străină, ba dimpotrivă, eram destul de talentat. Nu-mi făcea plăcere să le practic, voiam doar să merg mai
Nu trasasem o hartă foarte clară a rătăcirilor mele prin Europa. Voiam să ajung în Germania sau Franţa, dar nu excludeam alte variante. Am călătorit prin câteva ţări comuniste, m-am întors de mai multe ori din drum şi de mai multe ori am fost capturat la o graniţă sau alta. Niciodată nu m-au ţinut mult, de fiecare dată mă trimiteau înapoi în ţara dinspre care venisem. Pentru astfel de evenimente descoperisem că era mai bine să fiu mut. Aruncasem toate actele, nu exista absolut nici un element care să spună exact de unde vin şi cine sunt. Aveam probabil o figură inexpresivă şi înţelegeau repede că nu pot obţine nimic de la mine, aşa că mă lăsau să plec. Nicăieri nu mă simţeam însă bine, voiam de fiecare dată să merg mai departe. Am eşuat de mai multe ori să trec o graniţă sau alta. La un moment dat ajunsesem în Polonia şi speranţa de a trec în Germania se lega de un pod unde observasem că în anumite zile se putea trece relativ uşor. Iniţial mi-a trecut prin minte să mă strecor în mulţime, mi se păruse că nu se făceau controale individuale, ci erau oprite o persoană sau alta, la întâmplare. Dar am considerat că era mai potrivit să aleg o altă variantă. Am aşteptat noaptea şi m-am aruncat în apă, dorind să ajung dincolo înot. Eram un bun înotător şi puteam să mă mişc cât se poate de discret. Eram aproape sigur că nu mă vor prinde. Pe la jumătatea podului m-am lovit de ceva tare. Prima dată am crezut că era un stâlp de lemn, că era un fel de barieră subacvatică, dar am văzut imediat că era cadavrul unei femei, ancorat de unul dintre stâlpii podului. Am fost tentat să mă întorc, dar n-am făcut-o. Nu ştiu cine era femeia aceea şi cum ajunsese acolo, dar nu era deloc treaba mea. Am dat pur şi simplu cadavrul la o parte şi am continuat să înot, reuşind într-adevăr să trec dincolo. Numai că de cealaltă parte a râului aceluia blestemat mă aştepta surpriza neplăcută a unei serii succesive de garduri. Pe unele le-am sărit, la altele am trecut pe dedesubt. M-am speriat la un moment dat când m-am trezit în faţa unui tanc, unul adevărat, nu ştiu ce căuta acolo. Era între gardul al treilea şi al patrulea, cred. Între toate aceste garduri se aflau un fel de barăci, cele mai multe dintre ele foarte joase, am bănuit că era un depozit militar, dar nu se vedea ţipenie de om, fie era dezafectat şi tancul acela era un rebut părăsit, fie fuseseră construite acolo doar pentru a descuraja. După ce am sărit ultimul gard am zărit o localitate destul de apropiată, un orăşel modest. Era o aşezare destul de bizară, case tradiţionale amestecate cu cartiere minuscule de blocuri de beton construite în celebrul stil arhitectural comunist, cu foarte puţină vegetaţie. Orăşelul era luminat slab, câte un bec la două sute de metri, poate chiar mai puţin. Am avut senzaţia că mă aflu într-o zonă nelocuită, un fel de continuare a gardurilor acelora care nu ştiu ce ascundeau. Nu se auzea nimic, era un pustiu nocturn bântuit de umbre. M-am simţit în pericol şi am început – pentru a câta oară! – să fug. Nu era nimic acolo, nu interesa pe nimeni prezenţa mea, dar eram sigur că sunt urmărit de armate întregi, şi alergam cu toate puterile, fără să mă uit înapoi. Am străbătut orăşelul acela în câteva minute, cred. Am ajuns în faţa unui deal destul de jos, spre care urcau nişte trepte roase, acoperite de buruieni, dovadă clară a faptului că nu mai erau utilizate de foarte mult timp. Părea însă singura cale de ieşire. Am început să urc şi am pătruns într-un crâng care era probabil un parc dezafectat. Eram din ce în ce mai convins că orăşelul acela nu mai era locuit. La câţiva metri în faţa mea reîncepea seria de garduri, aproape identică celei anterioare. Eram extenuat şi sperasem că parcul acela nu-mi va rezerva asemenea surprize. Atunci, acolo m-am simţit cu adevărat captiv. Credeam că era sfârşitul călătoriei mele spre fericire, că nu voi ieşi de acolo niciodată, şi că dincolo de parcul acela seria de garduri se continua la infinit, că acela era calvarul la care eu însumi mă condamnasem şi că toată viaţa mea se va rezuma de aici înainte la a sări peste garduri sau la a mă târî pe sub ele, pentru că gardurile de sârmă alternau cu cele de beton. Mi-am revenit târziu şi am trecut de primul gard, apoi de al doilea, până la ultimul. Erau probabil la fel de multe garduri ca în partea opusă, oraşul fiind de fapt încercuit. Nu am nici acum o explicaţie plauzibilă a acelui loc, de altfel nimeni nu m-a crezut şi probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi acum, cu dumneavoastră. Mă ascultaţi din curiozitate sau doar ca să treacă vremea, iar unii dintre cei de faţă s-ar bucura probabil dacă aş închide gura, dar sunt sigur că m-aţi ruga apoi să duc povestea până la capăt, pentru că toţi sunteţi ca mine, nişte vagabonzi în cătarea fericirii, nişte vânători de himere, nişte victime ale propriei imaginaţii.
Am ajuns în Germania, iar apoi am trecut în Franţa, în Anglia, în Belgia sau în Italia. Am fost peste tot şi nu mi-a plăcut nicăieri. Am fost în continuare cerşetor şi hoţ, pentru o vreme. De curând mi-am dat seama însă că cele două meserii - deşi mă pricep foarte bine la amândouă – nu au nici o legătură, aşa că am ales-o pe cea mai profitabilă, renunţând la cerşit. Câştig foarte bine şi au trecut ani de când nu mai duc lipsă de nimic. O singură dată am făcut asta în mod organizat. Eram în Italia şi descoperisem un grup de conaţionali care mi-au promis că mă ajută să mă stabilesc acolo. Nu ţineam neapărat să mă opresc acolo, nici acum nu ştiu prea bine unde aş vrea să fiu, dar nu auzisem de prea multă vreme oameni care să vorbească limba noastră şi pe de altă parte mi se întindea o mână pe care îmi era ruşine să o refuz. Am înţeles foarte repede că aveam de-a face cu un grup de hoţi cât se poate de bine organizat. Era condus de două persoane, care în general stăteau în umbră şi colectau totul. Am dat câteva lovituri, însă nu erau foarte mulţumiţi de mine. Unul dintre ei mi-a privit într-o zi mâinile şi mi-a spus că nu aveam degete demne de un hoţ de mare clasă, trebuia să am degete lungi, suple, care să acţioneze discret şi repede. „Trebuie să fii pianist”, mi-a spus el şi, văzând că nu înţeleg, a repetat pe un ton explicativ: „trebuie să fii pianist, asta e”. Am fugit de la ei după câteva săptămâni de convieţuire. A doua oară când am avut de-a face cu un conaţional a fost tot în Italia. Am locuit la el câteva luni, descoperise că aveam un talent pe care-l putea folosi. Eram un foarte bun jucător de şah, eram capabil să joc la un nivel foarte bun fără să privesc tabla şi piesele, aveam totul în minte. I-a venit ideea să-mi găsească adversari cu care să parieze. Iniţial am fost convins că nu va găsi niciodată, dar nu a fost deloc aşa. Am jucat sute de astfel de partide şi a avut un profit destul de serios de pe urma pariurilor pe care le făcea. Adversarii erau dintre cei mai slabi, nu jocul îi interesa, ci pariul în sine. A fost singura dată când am câştigat bani în felul acesta, deşi nu i-am câştigat pentru mine, ci pentru altul. L-am părăsit şi pe el fără să-l anunţ. Am plecat din casa lui cu iluzia că descoperisem o soluţie pentru existenţa mea ulterioară. Am părăsit Italia la câteva zile după aceea şi am trecut în Franţa. Învăţasem de la cineva o modalitate foarte eficientă de a trece orice graniţă. Urcam în câte un Tir, tăind prelata din spate şi cosând-o apoi prin interior, după care mă ascundeam printre mărfuri. Niciodată nu am fost prins. Coboram apoi în prima parcare unde oprea maşina. Am renunţat la proiectul legat se şah foarte repede. De altfel nu am mai jucat niciodată şah după aceea. Eram într-un tren, într-una din călătoriile mele spre nicăieri şi am avut surpriza să mi se ceară documentele personale.
- Nu le am, am zis.
- Nici un document cu fotografie? a întrebat un poliţist.
- Nici măcar fără fotografie, am răspuns.
- Unde mergeţi.
- La un concurs de şah, am răspuns şi, văzându-i fără reacţie, am adăugat: sunt un
mare campion!
M-au privit cu neîncredere şi m-au întrebat:
- În ce oraş se desfăşoară concursul?
De data aceasta eu eram cel rămas fără reacţie. I-am privit câteva clipe, căutând parcă
răspunsul pe feţele lor, după care am zis, înfrânt:
- Nu ştiu.
Am fost dus într-un arest timp de câteva zile. Au încercat în zadar să găsească date
despre mine. Redevenisem mut, după o metodă deja experimentată. Nu le-am spus nici cine sunt, nici de unde vin, nici unde mă duc – şi nici nu ştiam să răspund la întrebarea aceasta. Neavând nimic serios în privinţa mea, m-au lăsat în pace. De atunci sunt hoţ, nimic altceva şi sunt foarte mulţumit de mine. Vă spun toate acestea deoarece ştiu că nu mă credeţi, iar cei care eventual m-aţi crede nu vă puteţi reţine un sentiment de invidie faţă de mine, pentru că toţi vă visaţi mari aventurieri, plini de curaj şi hotărâţi să depăşiţi orice obstacol, dar sunteţi pe deplin conştienţi că nu este aşa şi că aţi fost deja înfrânţi de prea multe ori ca să mai speraţi în victorie.
După ce aruncă o privire asupra tuturor călătorilor din autocar, Guralivu se opri din povestit. Era în continuare singurul pasager aflat în picioare şi asta îi dăduse poate senzaţia că avea totul sub control. Călătorii îl priveau fie cu simpatie, fie cu silă, fie bucurându-se pur şi simplu că terminase de vorbit. Mai erau doar o sută de kilometri până la destinaţie, iar atmosfera era apăsătoare, total diferită de ceea ce plănuiseră organizatorii. Primul care întrerupse tăcerea fu ghidul care propuse să vină fiecare dintre noi la microfon şi să cânte ceva. Orice? Se auzi o voce din spatele autocarului. Orice, răspunse ghidul. Atunci Guralivu se ridică brusc şi se îndreptă spre microfon, de parcă era prilejul demult aşteptat pentru a-şi face în sfârşit simţită prezenţa. Călătorii se priviră îngrijoraţi, dar îşi cenzurară încă o dată reacţiile, gândindu-se probabil că nu se mai putea face absolut nimic pentru salvarea acelei zile şi lăsând aşadar orice speranţă pe mâine. După ce tuşi de două ori pentru a-şi drege vocea, ciudatul aventurier începu să cânte: „Mă numesc Pinocchio, şi am nasul lung/ De întind o mână nu pot să-l ajung/ Hei duri-duri, hei duri-da/ Hei duri-duri nasu-i cu belea.”