- Cum se numea personajul acela ciudat de care mi-ai vorbit cândva, cel care a fugit din
sat călare pe cal, abandonându-şi trecutul, familia şi absolut orice fel de orgoliu?
- Don Quijote?
- De ce trebuie să priveşti totul cu ochiul tău ironic-batjocoritor? Bineînţeles că nu Don
Quijote!
- Atunci cine?
- Celălalt.
- Diavolul?
- Diavolul renunţând la orice fel de orgoliu... Eşti absurd.
- Eu cunosc un diavol care susţine că nu are orgoliu, ba mai mult decât atât, chipurile ar
vrea să salveze omenirea.
- Serios? Cum se numeşte?
- Se numeşte Paul, dar pronunţat Pol, mă-nţelegi, ca în franceză.
- Dar de ce Pol?
- Pentru că, zice el, neamul lui nu ar fi de pe aici.
- A, e francez?
- Nicidecum.
- Nu mai înţeleg nimic.
- Aş fi surprins să înţelegi ceva, ştii bine că diavolii ne-au întrecut întotdeauna la
capitolul inteligenţă.
- Nici nu ştiam că ar fi existat o asemenea întrecere...
- Hai, lasă gluma!
- Credeam că tu glumeşti. Auzi, un diavol fără orgoliu, de unde ai mai scos-o şi pe asta?
- Dacă aşa susţine ăla?
- Cine, Pol?
- Da, el, zice că nu ştie de unde vine, dar e sigur că nu e de pe aici.
- Şi cum de e aşa de sigur?
- Cică nu se potriveşte deloc cu mentalităţile noastre, ba chiar le respinge.
- Normal, suntem creştini, iar el nu e...
- Cum să nu fie? Toţi dracii sunt creştini, cel puţin în acte. Existenţa lor nu se justifică
decât prin religie.
- Daaaa?
- Daaaa.
- Vrei să spui că de fapt noi suntem înrudiţi de-a binelea cu ăştia...
- De ce spui cu ăştia, ţi s-a făcut frică?
- Nu, nici vorbă.
- Atunci, de ce spui cu ăştia?
- Are importanţă?
- Are.
- Din ce punct de vedere?
- Nu te abate de la discuţia principală!
- Există şi una secundară?
- Între noi a existat întotdeauna o discuţie secundară.
- Ce prostii spui, eu am fost întotdeauna sincer.
- Nici măcar acum nu eşti sincer.
- Ce te face să crezi asta?
- Nu ştiu sigur, dar e ceva în aer.
- În aer?
- Da.
- A, înţeleg, sufletul.
- Ce suflet?
- Sufletul ăstuia, pe care-l îngroparăm.
- Cum adică?
- Păi nu ştii că după ce moare i se ridică sufletul la cer?
- Dar ăsta a murit de mult!
- Dar poate avea un suflet mai leneş, s-o fi urnit mai greu, şi am apucat să-l băgăm în
pământ.
- A, şi acum a ieşit?
- Nu acum, eu bănuiesc că a ieşit mai demult.
- De ce bănuieşti?
- Ei, sufletele sunt perverse...
- Ştii tu asta?
- Ştiu.
- Şi ce crezi că a făcut atâta timp?
- Ne-a ascultat.
- L-ar interesa balivernele noastre?
- Ale tale nu...
- Mai ştii ce zicea nea Petrică despre suflete?
- Beţivanul ăla?
- Nu contează asta.
- Ba contează, că părerile lui nu ar trebui să fie transmise.
- Dar e mort.
- Şi?
- Toţi morţii au trecut la înţelepciune.
- Cine zice?
- Nu zice, a zis.
- Cineeee?
- Nea Petrică!
- Ei, dracu’ să-l ia pe nea Petrică!
- Nu poate.
- De ce?
- Pentru că l-a luat demult.
- Hă-hă, asta e bună... Da’ ce ziceai că zicea nea Petrică?
- A, zicea că toate sufletele se numesc Grigore.
- Ce vorbă mai e şi asta?
- Cică un suflet e rebotezat imediat după moarte, e condiţia esenţială ca să plece în sus.
Şi cum după moarte toţi suntem egali, sufletele noastre au aşadar un singur nume, iar nea Petrică era convins că acest nume ar fi Grigore.
- Interesant. Apropo, crezi că Grigore ăsta al nostru mai e aici?
- Sunt convins. Sufletele sunt foarte curioase, iar ultima conversaţie auzită înainte de
marea călătorie este esenţială pentru ele.
- Aiurea. Ştii ce cred eu?
- Ce?
- Că ne-am îndepărtat de la subiect.
- Nu, am făcut doar o paranteză.
- Paranteză pe mă-sa!
- Nu vorbi aşa, ai o oarecare educaţie...
- Aici nu se pune problema educaţiei, băiete.
- Te-am rugat să nu-mi mai spui băiete!
- Dar cum ai vrea să-ţi spun, Grigore?
- Eşti neruşinat!
- Sunt. Parcă acum îţi dai seama. Dă sticla aia încoace!
- Ziceai că nu vrei să bei.
- Aici toate se schimbă. Acum vreau să beau.
- Te-a apucat frica...
- Nu mi-e frică de nimic şi de nimeni.
- Îl mai ştii pe ăla care susţinea acelaşi lucru, pe Cărtuianu sau cum îl chema.
- Da, ce-i cu el.
- A murit în somn.
- Şi?
- Şi toţi oamenii care mor în somn mor de frică.
- Pun pariu că pe-asta o ştii tot de la nea Petrică.
- Nu, o ştiu de la Pol.
- Nord sau sud? Hă-hă-hă.
- De la diavolul Pol. Am vorbit de câteva ori cu el.
- Interesant, ca om, bănuiesc.
- Ca om, nu prea, dar ca diavol, îi întrece pe toţi.
- De unde ştii, ai mai cunoscut şi alţi diavoli?
- Da.
- De exemplu?
- De exemplu pe tine!
- Nu e amuzant deloc.
- Nici nu vreau să fie.
- Auzi?
- Aud.
- Crezi că pe diavoli îi cheamă tot Grigore după moarte?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că ei nu au suflet. Simplu!
- Dar ce au?
- Cenuşă.
- Iar m-ai pierdut pe drum.
- De la foc, mă-nţelegi, ei au fost deja arşi în flăcările iadului şi sufletele lor au devenit
cenuşă.
- A, deci odată şi odată tot au fost şi ei Grigore.
- Fost.
- ...
- ...
- ...
- ...
- De ce taci?
- Cum?
- De ce taci?
- Cred că m-am îmbătat.
- Eşti beat de când te ştiu. Acum s-a agravat puţin situaţia, dar în linii mari ai rămas
acelaşi.
- Mulţumesc.
- N-ai pentru ce.
- De fapt nu tăceam, ci meditam.
- Eu bănuiesc că le făceai pe amândouă în acelaşi timp.
- Nu.
- Sigur?
- Absolut. Meditam.
- La ce?
- La noi.
- Căcat.
- Nu, nu doar la tine, meditam la amândoi.
- Eşti nesimţit.
- Mă gândeam că trebuie să fim într-un fel nişte aleşi.
- În care fel?
- În felul că toţi ceilalţi au murit sau au plecat.
- Cine a plecat?
- Ăla micu’ de pe uliţa lui Matei.
- Care?
- Ăla de-l striga tac-su Ciprinel.
- Ăla nu era de pe uliţa lui Matei.
- Dar de pe care?
- A lui Marcu sau a lui Ioan, una din două.
- Glumeşti?
- Deloc. Şi nu a plecat, ci a fost dus.
- Cu forţa?
- Cum altfel?
- De către cine?
- Nu se ştie, asta e marea problemă, că noi navigăm pe ape tulburi, măi Piţule şi busola
noastră e plină de incertitudini.
- Asta aşa e. Dă sticla, dacă a mai rămas ceva.
- A rămas, dacă nu, mai avem una în coş.
- Dar coşul e departe...
- Cinci metri, cel mult.
- Nu m-aş aventura până acolo. Mă tem să nu cad.
- Ai căzut demult, dragul meu. De foarte mult timp. De-asta nici nu-ţi mai aminteşti.
- Se poate. Tu ai avea curajul să o aduci pe cealaltă?
- Sincer, nu. Dar eu chiar nu aş vrea să cad. Vreau să mai rezist o vreme. Şi mai vreau
ceva: să aleg eu momentul. Nu-mi place să aleagă altul pentru mine.
- A, orgoliul...
- Da, să zicem, orgoliul. Dar că tot veni vorba de orgoliu, ce s-a ales de Pol ăla?
- Nu s-a ales nimic, n-a existat niciodată.
- Ai minţit?
- Am.
- Aici?
- Aici şi oriunde, ce importanţă are?
- Nu ştii că unele locuri sunt mai sfinte decât altele?
- Nu şi nu vreau să ştiu.
- E jignitor pentru profesia noastră actuală.
- Ce mai profesie, gropar!
- Are normele ei, ca toate celelalte. Şi e important să le respectăm, pentru că e ultima
noastră profesie.
- Şi de ce ar fi ultima, mă rog?
- Nu mai putem produce nimic, pentru că nu mai are cine să cumpere!
- A, sfârşitul comerţului.
- Da.
- Ai putea să scrii despre asta.
- N-are sens, nu-nţelegi?
- Pentru generaţiile viitoare.
- Nu există.
- Nu există pentru tine, dar obiectiv vorbind...
- Taci. Ascultă!
- Ce.
- Nu auzi nimic?
- Ba da, pare să fie un tren.
- Dar nu e.
- E ceva asemănător. Ce să fie?
- Cred că ştiu ce e.
- ?
- Grigore ăsta s-a săturat de noi şi a tulit-o în ceruri.
- Posibil. Am mai scăpat de un prost.
- A, nu ziceai că trebuie să vorbeşti de bine morţii?
- Nu ziceam.
- Atunci gândeai.
- Parcă poţi să ştii tu ce gândeam.
- În fine, iar ne-am îndepărtat de la subiect.
- Nu avem un subiect. Eşti absurd.
- Şi tu eşti.
- Şi eu, dar mai puţin.
- Parcă poţi măsura absurdul...
- Eu pot.
- Da, de fapt trebuia să mă aştept. tu nu ai cum să nu poţi.
- ?
- Orgoliosule!
- Dă-mi sticla. Mai e ceva?
- Doi stropi.
- Unul eu.
- Bine.
- Auzi?
- Aud.
- Când te-ai gândit tu la moarte pentru prima oară? Îţi aminteşti?
- Perfect! Ştii colţul ăla unde au tăiat hoţii într-o noapte un hectar de pădure?
- Ştiu, dar nu era un hectar, au defrişat mai puţin.
- Mă rog, nu contează, important e să ştii unde s-a petrecut.
- Acolo?
- Evident că acolo, de-asta îţi vorbesc despre el. Mă plimbam cu Smaranda.
- Şi de ce te gândeai la moarte?
- Mă gândeam ce groaznic ar fi fost dacă aş fi murit înainte să-i pun poalele-n cap!
- Hi-hi, ce prost eşti!
- Crezi?
- Din tot sufletul, dacă pot să mă exprim aşa. Erai orgolios...
- Eram. Toţi suntem.
- Auzi, ai observat că s-a înserat?
- Da.
-