• Mă!

  • Ce vrei!

  • Credeam că dormi.

  • Chiar dormeam.

  • Nu.

  • Nu, ce?

  • Nu cred.

  • De fapt, cred că tu ştii mai bine...

  • Lasă asta. Cât e ceasul?

  • Să tot fie ora trei.

  • Ziua?

  • Ai orbit?

  • Nu, dar te-am întrebat: ziua?

  • Mă vezi?

  • Te.

  • Păi atunci bănuiesc că e ora trei ziua.

  • Pe mine mă interesa ce zi e!

  • Şi de ce nu întrebi aşa?

  • Aşa am întrebat, dar tu nu înţelegi, ca de obicei.

  • Ei, bine că ne păstrăm măcar bunele obiceiuri.

  • Poate tu, eu nu am nici un obicei.

  • Îţi spun eu unul: îţi place să pui întrebări, şi mi se pare că nu oricui, ci mai ales mie.

  • Există şi altcineva?

  • Mă îndoiesc, stăm de-atâta vreme aici şi n-a venit nimeni să ne caute.

  • Ar fi trebuit?

  • Ar.

  • Pe mine nu m-a căutat nimeni niciodată.

  • Ba da, te-a căutat doctorul de boli.

  • Niciodată.

  • Am martori.

  • Aveai.

  • Nu poţi avea încredere în mine în nici o situaţie?

  • Imposibil. Suntem prea diferiţi ca să avem puncte de vedere comune.

  • Aşa...

  • Nu mi-ai spus încă ziua.

  • Ţi-aş spune, dar mă tem că nu vei putea fi de acord, hă-hă.

  • Hai, spune!

  • Ai nevoie să auzi asta de la mine?

  • Da.

  • Recunoşti?

  • Recunosc.

  • Că nu poţi trăi fără...

  • Mai bine taci. Nu mă mai interesează.

  • Atunci să ştii că e marţi.

  • Şi atunci ieri ce a fost?

  • Fă şi tu un calcul.

  • Am făcut, dar memoria îmi spune că a fost miercuri.

  • Corect.

  • Cum aşa?

  • S-au schimbat lucrurile, timpul merge înapoi acum.

  • Ăsta mi se pare un fenomen destul de grav. Cum ţi-ai dat seama?

  • Am făcut un calcul simplu, sunt un om calculat.

  • Şi asta înseamnă că mâine o să fie luni...

  • Eşti un adevărat geniu, prietene!

  • Parcă ţi-am atras mai demult atenţia asupra faptului că nu suntem prieteni.

  • Dar ce suntem?

  • Nu suntem nimic, eu sunt ceva, tu eşti altceva, dar amândoi nu suntem nimic. Absolut nimic.

  • Absolut?

  • Absolut.

  • Şi atunci de ce simţi nevoia să-mi vorbeşti?

  • Sunt obligat să o fac.

  • Ţi-e frică?

  • Eşti absurd. Nu mi-a fost niciodată frică.

  • Atunci ţi-e foame...

  • Asta da, dar nu are legătură...

  • Toate au legătură.

  • Iar eşti filosof.

  • Iar.

  • Sunt obligat pentru că nu mai am cum să fac o selecţie.

  • Dar şi când aveai, vorbeai tot cu mine.

  • Da, dar făceam totuşi o selecţie.

  • Ce selecţie?

  • Îl alegeam dintre toţi pe cel care înţelegea cel mai puţin. Simplu.

  • Încerci să mă jigneşti?

  • Nicidecum, îţi spun adevărul, ca de fiecare dată.

  • Adevărul tău...

  • Dar al cui?

  • Atunci să tăcem!

  • Să tăcem!

  • ...

  • ...

  • ...

  • ...

  • Auzi?

  • Ce?

  • Azi-noapte am visat o turmă de câini păzită de de nişte oi.

  • Hă-hă! Şi?

  • Treceam pe acolo, era un câmp uriaş, nu vedeam nici un capăt, şi voiam să întreb pe un cioban de unde vin.

  • Poate unde mergi...

  • Şi asta. Dar m-ar fi interesat să ştiu şi de unde veneam. Erau doi ciobani.

  • Bine că nu erau trei, ar fi fost prea comun.

  • Doi.

  • Unul care păştea oile şi altul care păştea câinii, hă-hă...

  • Nu, câinii păşteau şi oile îi păzeau, după cum am zis.

  • Sunt sigur că a sărit vreuna să te muşte...

  • De unde ştii?

  • Păi altfel n-ai bate câmpii aşa.

  • Nu bat câmpii, îţi povesteam un vis de-al meu. Dacă nu te interesează...

  • Hai, spune!

  • Te interesează?

  • Nu, dar n-aş vrea să te sinucizi din cauză că nu ţi-am dat atenţie.

  • Eşti generos.

  • Am avut întotdeauna suflet bun.

  • Crezi în suflete?

  • Lasă asta, spune ce-i cu câinii ăia.

  • Am întrebat de unde vin. Unul dintre ciobani s-a scărpinat în cap şi apoi mi-a arătat cu degetul într-o direcţie despre care n-aş putea spune dacă era nordul, sudul sau altceva. De acolo, a zis.

  • Şi avea dreptate?

  • Nu cred, dar m-a surprins siguranţa cu care mi-a răspuns „de acolo”. Parcă toată viaţa spusese oamenilor de unde veneau.

  • Şi ce-ai făcut?

  • M-am dus într-acolo, să văd ce e. Am mers ore întregi fără să văd altceva decât câmpul. Până la urmă am descoperit un copac, un brad, unul singur.

  • Ai mai văzut vreodată un brad singuratic în mijlocul câmpului?

  • Nu, şi tocmai de-asta am fost surprins.

  • Nu trebuia să fii, pentru un om care vede câinii păscând ar fi ceva obişnuit.

  • Şi dincolo de brad, tot nimic, doar câmpul.

  • Deci tot ceva...

  • M-am oprit lângă el şi am stat să calculez.

  • Hă-hă!

  • Să mă urc în el n-ar fi servit la nimic, mă gândeam, câmpul acela părea să dureze la nesfârşit. Dar fie că nu aveam de ales, fie că prezenţa lui mă intriga, am decis să mă urc.

  • Ce-ai văzut?

  • Un alt câmp, dar plin de lumini.

  • Cum adică?

  • Era un oraş, nici asta nu poţi să înţelegi!

  • A!

  • Am coborât imediat şi am luat-o la fugă.

  • Nu erai obosit?

  • În visul ăsta nu am simţit nici un pic de oboseală, am simţit altceva.

  • Frică?

  • Nu, nici mie nu mi-e frică, după cum bine ştii.

  • Tot timpul tremuri.

  • Dar de frig.

  • De frică.

  • De frig.

  • De frică.

  • De frig. Am alergat până acolo...

  • Ţi-a luat mult să ajungi?

  • Nu mai ştiu.

  • N-ai calculat?

  • Nu. Am ajuns acolo. Era linişte. Lumini aprinse peste tot, dar o puternică senzaţie de întuneric.

  • Dar probabil că nu ţi-a fost deloc frică...

  • Bine, mi-a fost, dar foarte puţin.

  • Cât să faci pe tine!

  • Nu, exagerezi, nici vorbă. L-am traversat dintr-o parte în alta, dar n-am văzut pe nimeni. Doar străzi luminate, clădiri şi maşini peste tot, dar nici o mişcare.

  • Nici una?

  • Nici.

  • Şi ce ai făcut?

  • L-am traversat din nou, în sens invers şi m-am întors pe câmp.

  • La ciobani?

  • Mai întâi la brad.

  • Dar nu te-ai mai urcat în el...

  • Nu. De fapt... era schimbat.

  • Cum?

  • Dar să nu râzi!

  • Nu râd.

  • Promiţi?

  • Fie, cum era?

  • Era aşezat invers, cu vârful înfipt în pământ.

  • Dar nu ţi-a fost frică...

  • Puţin, recunosc.

  • Şi?

  • Am alergat din nou, de data asta spre ciobani.

  • Şi acum cine păştea, oile, câinii sau ciobanii?

  • Câinii, ca şi înainte. Ciobanii se uitau insistent la mine, se vedea că aşteptau să-i întreb iarăşi ceva.

  • Ai întrebat?

  • Nu. Am trecut pe lângă ei şi mi-am continuat drumul.

  • Până unde?

  • Până aici.

  • Acum pot să râd?

  • Poţi.

  • Hă-hă-hă.

  • Tu ce-ai visat?

  • Eu nu visez, băiete!

  • Nu-mi spune băiete.

  • Nu-ţi spun. Eu nu visez.

  • Trebuia să ştiu asta, tu eşti diferit.

  • Da, eu nu visez. Eu gândesc în somn.

  • A, asta e altceva.

  • Exact.

  • Şi la ce te-ai gândit în ultimul somn?

  • Că ar trebui să plecăm de aici. Dar nu pe câmp şi nici în oraşul ăla, ci în sat la noi. Acolo am putea trăi fără să ne plictisim.

  • Dar nu ziceai că nu se mai poate trăi acolo?

  • Poate am exagerat puţin, ţi se întâmplă şi ţie.

  • Dar dacă vom găsi doar nişte lumini?

  • Atunci le vom recunoaşte şi vom trăi cu ele. Ce poate fi rău într-o lumină?

  • Ştiu şi eu...

  • Nimic. Mai ales dacă eşti capabil să crezi în ea, cât de cât. Şi fără să calculezi, doar aşa, simplu... Să crezi în ea.

  • Tu eşti capabil?

  • O să vedem acolo.

  • Şi să mergem înapoi doar ca să nu ne plictisim aici?

  • Chiar şi aşa.

  • Ştii ce, acum înţeleg cine era ciobanul care mi-a indicat direcţia: erai chiar tu!

  • Şi al doilea erai probabil tu, nu-i aşa?

  • Vezi, ai început să calculezi!

  • Lasă balivernele!

  • Nu-s baliverne, eu chiar cred că... sunt convins...

  • Hai mai bine să ne ridicăm şi să mergem!

  • Să mergem!

  • Ca în vremurile bune.

  • Baţi câmpii.

  • Lasă, hai să plecăm!