- Hei, mai eşti aici?
- Nu, am plecat.
- A, ce bine!
- ?
- Ce bine că eşti aici!
- De ce?
- Am visat urât.
- A, şi ai nevoie de cineva care să te încurajeze. Te-a prins frica.
- Foarte puţin, abia perceptibil.
- Deci nu ai nevoie de mine?
- Ba da.
- Cum?
- Când eram mic, mama mi-a zis că dacă o să văd un om urât o să-mi treacă spaima de vise.
- Un om urât...
- Da.
- Cât de urât?
- Cât se poate, nu pot emite pretenţii în cazul de faţă.
- Eşti amabil...
- Ştiu.
- Ce-ai visat?
- Calul ăla mare al miliţianului.
- Care?
- A, tu nu-l ştii, erai încă mic. Era un cal uriaş, cel mai mare cal văzut vreodată?
- De tine?
- De oricine. Era uriaş, avea o copită cât capul unui om, înţelegi?
- ?
- Era al miliţianului, al unuia dintre cei doi.
- Erau doi?
- Da, unul scund şi gras şi altul înalt şi slab. La amândoi le zicea lumea "Miliţianul".
- Calul trebuie să fi fost al celui scund şi gras...
- Exact, al lui era. Îl ţinea ascuns, de teamă să nu i-l fure cineva.
- De ce l-ar fi furat?
- Păi nu ţi-am zis că era cel mai mare cal văzut vreodată? Era valoros.
- Cine ar fi putut să-l fure?
- Eşti absurd, nu ştiu de ce îţi povestesc toate astea.
- Nici eu!
- Îl ţinea ascuns în grajdurile CAP-ului, dar nimeni nu ştia exact în care dintre ele. Avea o încăpere specială, izolată.
- Era un animal superior...
- Extrem de valoros, cum spuneam.
- Şi ce căuta în visul tău?
- Păi o dată l-am văzut.
- Şi?
- Fusesem în vizită la o mătuşă, împreună cu mama, şi ne întorceam spre casă. Deodată am auzit un tropăit puternic, lumea ţipa şi toţi trecătorii se urcaseră pe garduri.
- Glumeşti?
- Deloc. Mi-am dat seama imediat: ăsta trebuie să fie calul miliţianului.
- Şi ai sărit pe gard.
- Mama a început să ţipe, a intrat repede într-o curte, iar eu... am sărit pe gard.
- Ha-ha, eram sigur.
- Normal, cum să nu fii. Tu n-ai fi făcut la fel?
- De unde să ştiu? N-am văzut niciodată un asemenea cal. Nici nu cred să existe, de altfel...
- Deci eu sunt un mincinos!
- Deci!
- Am stat pe gard şi am aşteptat câteva secunde, dar nu vedeam nimic. Am avut impresia că toată lumea trăia o iluzie, că fuseserăm cu toţii prada unei vrăji. Dar tropăitul se auzea din ce în ce mai tare, până când a apărut.
- Era mare?
- Cum ţi-am spus mai devreme. Era curat, bine îngrijit, dar mi s-a părut că avea o nebunie a lui.
- Cum adică?
- Alerga dezordonat, când în stânga, când în dreapta, deşi tot drumul era al lui. Când s-a apropiat de mine am crezut că o să rupă gardul, dar nu. A venit foarte aproape şi s-a întors imediat spre gardul de vizavi, apoi a înaintat în zigzag.
- Ciudat cal...
- Era speriat.
- De ce?
- Îl ţineau tot timpul închis, în întuneric. Stătea acolo ascuns, mânca, bea apă, se lăsa în voia îngrijitorilor...
- Şi cum a fugit?
- Nimeni nu ştie. Se crede că unul dintre îngrijitori l-a făcut scăpat.
- Un om bun...
- Da, dar nu ştiu cât bine i-a făcut calului. Ne-a speriat pe toţi, dar de fapt el era cel mai înfricoşat. Nu ştia unde să se ducă, nu ştia ce să facă...
- Pesemne că era un cal fără identitate!
- Râzi de mine?
- Nu, sunt serios. Dar dacă stătuse atâta timp închis, nu mai ştia cine e.
- Ba cum să nu ştie, era calul miliţianului.
- Asta ştii tu, dar el?
- Caii sunt inteligenţi, ştiu cine sunt. Dar nu ştiu întotdeauna unde să se ducă. Aşa se întâmplase şi cu ăsta. Alerga fără să ştie unde, tropăia ân neştire.
- L-au prins?
- L-au urmărit cu maşina până când s-a oprit singur.
- A obosit, săracul...
- Nu a obosit deloc, eu cred că s-a plictisit. E plictisitor să alergi aşa. Aproape că s-a întors singur înapoi, ei n-au făcut decât să-l urmeze.
- Care ei?
- Miliţianul şi cu doi îngrijitori.
- L-au închis din nou?
- Da. L-au legat bine şi miliţianul ăla gras l-a bătut o oră întreagă. A spus că el trebuie să fie ascultat, că are autoritate asupra oamenilor, darămite asupra cailor. L-a bătut până când s-a plictisit. După evenimentul ăsta a fost supărat câteva săptămâni. Cum vedea un om, cum îl ameninţa cu ceva.
- Cu ce?
- Păi cel mai des zicea Îţi dau amendă!
- Pentru ce?
- Nu avea importanţă pentru ce. Dădea amenzi şi gata, lumea trebuia să plătească, avea fiecare vina lui ascunsă.
- Şi te-ai dat jos de pe gard?
- Nu imediat. Am aşteptat câteva minute, să văd ce se întâmplă. Am privit de-a lungul drumului, gardurile erau pline de oameni. Stăteau cocoţaţi ca nişte pisici. Au aşteptat cu toţii până nu s-a mai auzit nici urmă de tropăit. Până la urmă au început să coboare, unul câte unul. Mama a ieşit din gospodăria aceea şi am mers acasă. În noaptea aceea am visat cai pentru prima dată.
- Ai visat de multe ori după aceea?
- Cel puţin o dată pe săptămână visez câte unul sau doi. Mai rar sunt mai mulţi, dar întotdeauna la fel. Albi, curaţi, uriaşi şi înfricoşaţi, precum cel pe care l-am văzut atunci.
- Şi tot timpul aleargă?
- Da.
- Tu sari pe gard, lumea toată sare pe gard, femeile întră în gospodării pe unde nimeresc...
- Chiar aşa.
- Şi nu te plictiseşti?
- M-aş fi mirat să înţelegi ceva! Nu mă plictisesc, nu pot să mă plictisesc, nu e alegerea mea.
- Şi ce dacă?
- Dacă nu e alegerea ta nu poţi să te plictiseşti.
- Interesantă teorie.
- Nu e o teorie, e adevărul.
- Mai nou, te preocupă adevărul?
- Dintotdeauna. Am principii.
- Ai pe...
- Şşşt!
- Ce? Ai auzit ceva?
- Nu, dar am vrut să te opresc, să nu spui vreo prostie.
- Mulţumesc.
- N-ai pentru ce.
- Până la urmă a vândut calul ăla?
- Nicidecum. L-a împuşcat. Şi-a dat seama că nu-l poate folosi aşa cum ar fi vrut, adică să-l ţină numai pentru el, să-l viziteze în fiecare zi, să-l privească şi să spună în sinea lui Eu am calul cel mai frumos din lume sau ceva de genul acesta. Era supărat. Lumea toată îl văzuse, calul lui alergase pe drum ca orice animal de rând, în văzul tuturor. Nu mai era un cal ales, era doar un cal mai mare decât alţii, atât. Şi l-a împuşcat.
- Ce om!
- Da.
- Calul a murit, dar tu tot îl mai visezi o dată pe săptămână.
- N-ai înţeles nimic!
- Ce-au făcut cu el?
- L-au mâncat la o nuntă. A fost una din nunţile cele mai pline de carne din istoria satului. Toţi au înfulecat pe rupte şi aveau impresia că nu se va termina niciodată.
- Dar s-a terminat.
- S-a.
- Bietul cal...
- La o nuntă...
- În sat...
- Să mânânci pe săturate din cel mai frumos cal...
- Şi să îl visezi o dată pe săptămână...
- N-ai înţeles nimic!