- Ascultă, de ce am venit noi aici?

- Am uitat.

- Ciudată istorie, tu şi eu.

- Ce istorie?

- Cum, ce istorie, asta a noastră...

- Să avem noi o istorie comună? Nu m-am gândit.

- Ba da, numai despre asta vorbim de zile şi nopţi întregi. Mai ales zile, că nopţi...

- Nopţi, ce?

- Nopţile sunt nevăzute.

- Cum adică?

- Simplu, simplu de tot. Şi tăcem, înţelegi?

- Înţeleg.

- Stăm aici, să păzim morţii altora.

- Ai vrea să-i păzim pe-ai noştri?

- Ar fi mai interesant.

- Dar noi nu avem morţi, asta e.

- Asta e...

- Şi nici nu păzim. Alţii păzesc, noi nu ştim.

- Cine ştie?

- Ştiau, nu cred că mai ştiu.

- De ce?

- Că s-au dus...

- Cine?

- Filu şi Tarnu.

- Nebunii ăia?

- Nu erau nebuni, nu cred.

- Dar cum erau?

- Oameni aproape obişnuiţi, ca şi noi, numai că erau paznici, şi asta schimba mult lucrurile.

- Mai ales Filu, el era cel mai mare paznic.

- Eu cred că de fapt celălalt era şeful.

- Şef nu era nicinunul, aveau un agronom care le spunea ce să facă.

- Prostii, aşa credea lumea, dar de fapt era altfel.

- Tu de unde ştii?

- Am sursele mele...

- Ca întotdeauna!

- Ca! Eşti invidios?

- N-nuuu, nu cred.

- Nici n-ai de ce. De fapt am vorbit cu ei.

- Când?

- În ziua în care m-au prins furând în livada de peri.

- Tu, hoţ?

- Fiecare cu slăbiciunile lui. Eu eram hoţ, tu erai altceva. Eram liniştit într-un pom şi culegeam pere. Eram deja sătul şi nu aveam nevoie de alte fructe, dar nu mă puteam opri din cules. Aşa mi s-a întâmplat de fiecare dată când am dat peste un copac plin. Îmi plăcea să culeg mai mult decât îmi plăcea să mănânc. Când i-am observat era prea târziu. Am coborât şi ei m-au bătut. Filu avea un baston de cauciuc, îl cioplise chiar el din roata unui tractor. Cu ăla m-a altoit de vreo cinci-şase ori cât a putut de tare.

- Şi Tarnu?

- El avea un toiag de lemn. L-a ridicat asupra mea, dar Filu a zis Stai, că îl omori . Şi n-a dat.

- Deci nu te-au bătut amândoi.

- Ba da, dar aşa aveau înţelegerea, unul să dea cu bastonul de cauciuc, iar celălalt să ameninţe la sfârşit cu toiagul. Ăsta era rolul toiagului: să ameninţe. El nu lovea de fapt niciodată.

- Şi când ai vorbit cu ei?

- Chiar atunci. Şi-au aprins câte o ţigară şi se holbau la mine, mirându-se că nu plângeam.

- N-ai plâns deloc?

- Deloc. Eram pe de-o parte speriat, dar pe de altă parte bucuros că trăiam aventura asta.

- Ce mai aventură! Să iei bătaie!

- Nu asta, vorbeam de întâlnirea cu ei. Era o ocazie rară. Nimeni nu avea curajul să meargă la furat pe acolo, era chiar lângă casele lor şi supravegheau cu cea mai mare atenţie.

- Ce ai întrebat?

- Cum au ajuns paznici. Era profesia care mă atrăgea cel mai mult în perioada aceea, tocmai datorită lor. Mi se părea că implică o demnitate uriaşă, să fii responsabil de ceva, să păzeşti ca nimic să nu fie stricat, furat, distrus. Să ai o ghioagă sau un baston de cauciuc. Era palpitant. Şi în tot satul nu erau decât ei doi.

- Meserie rară.

- Da. I-am întrebat cum au devenit paznici. Tarnu a căscat ochii la mine şi dup-aia a scuipat într-o parte. Filu a răspuns simplu: Ehee! Mi-am dat seama imediat cât fusese de complicat.

- Cât?

- Păi CAP-ul afişase la gazeta de perete un anunţ: Se caută doi paznici. Atât. Nici vârstă, nici alte condiţii. S-au prezentat treizeci de candidaţi.

- Treizeci?

- Poate chiar mai mulţi, probabil că Filu a zis treizeci din cauza modestiei. Era un agronom care avea un birou de nouă metri pătraţi la ieşirea din grajdul principal. Acolo s-au adunat toţi.

- Au dat concurs?

- Cam aşa ceva. Filu şi Tarnu au fost chemaţi abia la sfârşit, se vede treaba că destinul lucra. Au aşteptat vreo trei ore afară, Filu fuma şi Tarnu scuipa sau invers. Tocmai instalaseră moara aia electrică, pe care o auzeam de la doi kilometri şi ei aşteptau la câţiva metri în zgomotul ăla infernal, fără să facă nimic altceva decât să scuipe şi să fumeze. La un moment dat a fost chemat Filu. De ce-ai venit? a întrebat agronomul. Să mă fac paznic. Paznic de ce? Nu ştiu, de orice. Şi agronomul i-a zis să iasă. Filu a ieşit zâmbind şi i-a zis lui Tarnu: Intră. De ce-ai venit? l-a întrebat şi pe el agronomul. Să mă fac paznic. Paznic de ce? Tarnu s-a uitat lung la el, aşa cum s-a uitat şi la mine, acolo pe deal, şi a dat din cap: Nu ştiu. Agronomul i-a chemat înapoi şi le-a spus că sunt angajaţi.

- Trebuie să li se fi părut foarte greu...

- A fost momentul cel mai înălţător al vieţii lor. Agronomul le-a spus că pot să poarte şi arme, că se pot folosi de violenţă în orice chip, că pot să lovească pe oricine cu excepţia lui şi a încă două-trei persoane importante, numite pe loc. Şi ei au făcut întocmai, ba te altoiau şi dacă treceai pe lângă ei pur şi simplu. Aveau dreptul, se foloseau de el. Aşa că toţi le ştiau de frică şi îi invidiau.

- Impresionant!

- Cred şi eu! Doar n-aş fi invidiat pe oricine.

- Şi de ce n-ai devenit paznic?

- Nu s-a mai ţinut nici un concurs, niciodată. Vreau să spun un concurs ca acela. După ce s-a terminat cu CAP-ul n-au mai fost nici chiar ei.

- Au murit...

- Normal. Dar mai întâi au avut o perioadă de rătăcire, în care umblau hai-hui pe dealuri şi păduri fără să facă nimic. Lumea râdea de ei, acum nu se mai temea nimeni. Dup-aia s-au închis în case câteva luni. Până la urmă, când au ieşit, au aflat că se restituiseră proprietăţile funciare şi şi-au petrecut alte câteva luni făcând garduri. Numai că la un moment dat gardurile lor s-au întâlnit şi nu au căzut de acord asupra limitei proprietăţii, fiecare voia mai mult.

- Şi?

- S-au bătut. A fost momentul cel mai de jos al vieţii lor. Ţi-era mai mare mila. Au dat cu pumnii, cu pietre, cu ce au apucat. Apoi s-au oprit.

- S-au împăcat?

- Nu. Seara, Filu s-a dus în faţa porţii lui Tarnu şi l-a strigat afară. Mai ai toiagul ăla? l-a întrebat. Tarnu s-a uitat lung la el...

- Aşa cum s-a uitat atunci la tine, pe deal...

- Exact, începi să fii atent la detalii. A intrat în casă, a adus toiagul şi i l-a dat. Toată lumea s-a întrebat după aceea de ce a făcut-o, dar nu se ştie. Filu l-a luat şi l-a lovit în cap, cât a putut de tare.

- Un criminal!

- Dar nu l-a omorât. Tarnu a căzut doar. S-a adunat lume, l-au dus în casă şi i-au aprins lumânări. A horcăit aproape o săptămână. Toţi ziceau că se apropie moartea, că trece dincolo. Dar n-a murit.

- Ciudat!

- Nu e deloc ciudat. Nu aşa moare un paznic!

- Dar cum?

- Nu ştiu, nu am întrebat niciodată cum au murit. Dar trebuie să fi fost o moarte demnă. Oricum, după întâmplarea aceea nu s-au mai bătut niciodată.

- Şi-au dat seama că e ruşine.

- Ţi-ai găsit! Nu mai aveau chef să se bată, asta e. Bătuseră ani în şir în dreapta şi în stânga şi s-au săturat.

- Orice joc are limitele lui.

- Ai dreptate.

- Şi orice viaţă de paznic. Chiar şi una specială...

- Chiar aşa!

- Dar noi?

- Noi? N-are importanţă. Dormi!