Îl privise insistent minute în şir. Nu poate fi o coincidenţă, îşi spuse, trebuie să aflu ce vrea omul acesta de la mine. Se apropie de masa lui întrebându-se dacă era mai bine să-l abordeze direct, ceva de genul, ia ascultă, domnule, tocmai la mine ţi-ai găsit să te holbezi dintre toţi oamenii care au trecut azi pe aici, nu-ţi dai seama că nu-i politicos ceea ce faci, adică… politicos, nici nu poate fi vorba de asta, e totalmente revoltător, eu am venit aici ca orice client, am găsit un scaun liber, m-am aşezat şi am comandat o cafea. Nimic mai mult. Nu mă interesează cine vine, cine pleacă şi cine rămâne, înţelegi? Că aşa e felul meu şi asta nu din întâmplare, ci pentru că eu am ceva ce, din câte se pare, dumitale îţi lipseşte: educaţie, domnule, asta am. Şi… şi … Se gândea ce alte reproşuri să-i mai facă, cum să-l înveţe mai bine minte pe omul acela, dar ajungând în dreptul lui trecu fără să ştie de ce mai departe. Se opri la câţiva paşi pentru a privi înapoi şi pentru a-şi oferi răgazul să se mire de propria laşitate. Recunoştea că e laş, din păcate nici nu era prima dată când ajungea la concluzia asta. Parcă nu-l mai interesează persoana mea, îşi zise, privind spre celălalt. Poate mi s-a părut. Şi totuşi, nu putea fi doar o părere, îşi petrecuse vreo zece minute în faţa cafelei aceleia pe care nici nu o băuse măcar şi îşi dăduse bine seama că bărbatul acela cărunt, bătrânelul acela care se crede probabil încă destul de viguros pentru a sfida cu privirea în stânga şi în dreapta , ei bine, îşi dăduse bine seama că se holbase tot timpul numai la el, fără să schiţeze nici un gest, calm, inexpresiv. Ca o piatră, veni din senin comparaţia potrivită. O rocă, o stâncă, un munte, exageră imediat mintea lui de una singură. Uite la el, cât e de ridicol, cu toiagul acela rezemat de scaun, în ce epocă se crede, i-ar mai trebui un joben şi ar fi bun pentru circ sau pentru vreun film de epocă, doamne, ce specimen! Mai bine aş pleca, se gândi şi dădu să iasă de pe terasa restaurantului. Era pe o străduţă ce dădea în parc, şi se opri o clipă să cântărească dacă era mai avantajos să traverseze parcul şi să meargă apoi spre dreapta, spre centrul oraşului, sau dimpotrivă, să străbată strada aceea până la capăt şi să o ia apoi spre stânga, tot spre centru. Cineva îl bătu uşor pe umăr:
- Domnule!
- Ce vrei? se întoarse el nervos, aşteptându-se să-l vadă pe bătrânelul acela ridicol care
tocmai îi stricase dimineaţa.
- Vreţi să plecaţi?
Ce întrebare stupidă, se miră el, privindu-l pe chelner cu oarecare îngăduinţă.
- Da!
- Şi cafeaua cine o plăteşte?
- A, cafeaua… îşi aminti el jenat şi îi trecu prin minte să meargă din nou la masă şi să
rămână câteva minute, la urma urmei avea mare nevoie de cafea, era drogul lui matinal, pe care nu vrusese să-l consume acasă, voise să se oprească în drum la o terasă, aşa cum i se întâmpla uneori, mai ales în dimineţi călduroase ca aceasta, e atât de bine să te aşezi, să adulmeci aerul proaspăt al parcului cu arini, să te pregăteşti pentru lucru, să te împaci cu tine însuţi… Nici mai mult nici mai puţin. Şi toate astea se petreceau întocmai de fiecare dată, numai că azi… Îi fu oarecum ruşine, la urma urmei fusese luat drept un hoţ de cafea, ceva de genul acesta, trebuia să dea explicaţii unui simplu chelner şi situaţia nu îi convenea absolut deloc.
- Ascultă, domnule… chelner…
Chelnerul rânji scurt, fără să ştie dacă e batjocorit sau respectat.
- Aş vrea să-ţi…, să vă pun o întrebare…
Chelnerul dădu din cap afirmativ.
- Vreau să spun… Mă gândesc că dumneata eşti de ceva vreme aici (chelnerul aprobă)
şi cunoşti bine lumea (chelnerul dădu din cap: aşa şi aşa)… vreau să spun clienţii care…
Se opri, încercând să găsească modalitatea cea mai bună, forma cea mai coerentă prin care să-l întrebe pe acest individ destul de neplăcut la înfăţişare – de unde i-or fi aducând, domnule, pe toţi ciudaţii ăştia, parcă în ultimul timp toţi chelnerii sunt făcuţi după acelaşi tipar, uite la el, ce privire imbecilă, şi pantalonii ăştia negri, lucioşi, pare-mi-se nespălaţi de când au fost cumpăraţi, şi tenul acesta neîngrijit, păi se mai miră de ce nu mi-am băut cafeaua, iată motive, cu vârf şi îndesat!
- Voiaţi să-mi spuneţi ceva? întrebă chelnerul.
- …cu vârf şi îndesat! repetă el cu voce tare.
- Nu înţeleg, zise chelnerul, privind grăbit înapoi.
- Da, auzi, domnule, cine e bătrânelul acela cu toiag, ştii, are o privire tare…
necontrolată, aş spune chiar lipsită de orice măsură, înţelegi ce vreau să spun?
- Cafeaua dumneavoastră costă douăzeci de mii de lei.
- Dar te-am întrebat ceva, ridică el tonul, scotocindu-se în buzunar şi plătind cafeaua
aceea neconsumată, cu nemulţumirea de rigoare, pentru că nu se trezise încă bine şi întârziase deja câteva minute la serviciu.
Chelnerul luă banii şi plecă imediat. Se întoarse totuşi după câţiva paşi spunându-i dispreţuitor peste umăr:
- E orb, domnule!