Linişte... Prietenia e ca un ciob de sticlă, cel mai neuniform dintre toate. Cădere, risipire, nepăsare, uitare. Îl bate soarele, îl udă ploaia şi îl suflă vântul, dar nu vrea sau nu poate să plece mai departe. Stagnează. Aşteaptă. Undeva, într-un cotlon ignorat al memoriei s-a rătăcit un fragment de speranţă. Doar în memorie. Aşteaptă şi el, ca oricare. Poate că aşteaptă uitarea sau poate înnoirea prin simţuri. Ciobul de sticlă nu poate simţi nimic, nu vede, nu aude, nu vorbeşte. Te lasă să treci pe lângă el fără să-ţi facă semn. E discret, are tact. Dar uneori se întâmplă să treacă cineva care să vrea să-l ridice, sau care să nu aibă altceva mai bun de făcut decât să se uite la el. Şi să se mire, oglindindu-se în suprafaţa sa tulbure şi neuniformă. Dacă se va recunoaşte în el, îl va duce cu sine, dacă nu, îl va arunca mai departe, într-un loc cât mai ascuns, astfel încât să nu-i mai iasă niciodată în cale.
- Istrati trebuie să fi murit deja…E-adevărat, mâna lui se mai mişcă în mâna mea, dar poate că e de vină sângele meu, tremurul ăsta îmi aparţine. Era şi cazul să moară, ce să mai aştepte… Doar îi promisese Linei că o va căuta în moarte în curând, n-ar lăsa-o el singură, doar a iubit-o!
- De unde ştii tu că a iubit-o? Crezi că iubirea e ceva simplu, aşa, pentru toţi aiuriţii? Istrati era mort demult, un mort cu ochii deschişi, care mai strecura nişte vorbe scremute printre dinţi, ca un ţârâit.
- Da’de unde mort, mă? Tu vezi peste tot numai morţi. Eu, Voronca, dacă sunt beţiv şi bătrân îţi pare poate că şi eu sunt mort, deşi mă mişc bine încă…Crezi tu că l-ai cunoscut pe Istrati? Singurul care l-a cunoscut am fost eu. Îmi amintesc acum tot. Traversarea pădurii ca să mâncăm struguri din grădina lui Văcaru, de parcă ai noştri de-acasă nu erau buni…trifoiul furat cu Istrati când am fost prinşi de paznicul Mitu, bătaia încasată atunci…Si când a murit mă-sa, jale mare. A dormit Istrati trei nopti la cimitir. Dac-o fi dormit, cine ştie? Eu nu trec nici seara pe lângă cimitir, să nu mă vadă vreun strigoi şi să sară la mine. Mai ales acum, că am şi slăbit…
- Te-ai ţicnit, Voronca?
- Ăsta e ţicnit de când îl ştiu, nu degeaba a fost prieten cu Istrati. Îi ţine lumânarea la mort şi vorbeşte despre strigoi…
- Strigoiul ăla pe care l-a văzut Alexe în noaptea de Sânziene cică era urât ca toţi dracii, scuipa-l-ar popa. De fapt cred că ăla era tata-l dracilor, tartoru’ăl bătrân…
- Taci, mă! Sau zi mai bine o rugăciune, ceva, că ăsta parcă mai mişcă. N-o fi nebun să-nvie după atâtea zile de zăcut. I-am mai cumpărat şi tron…
- Auzi, mă, Voronca, ia zi nişte bancuri…Da’ fără strigoi.
- Tatăl lui Istrati avea un banc pe care-l spunea de câte ori mă duceam pe la el. Cică un vânător pus pe şotii se întâlnise în pădure cu un cetăţean şi-i spusese, ameninţându-l cu arma din dotare: "Bă, cacă-te că te-mpuşc!" Şi ăla s-a căcat de frică. Vânătorul râdea apoi ca prostu' şi cetăţeanul a făcut cumva şi i-a luat arma din dotare şi i-a zis: "Bă, mâncă-l că te-mpuşc!" Ha, ha, ha…
- Ha, ha, ha…
- P-ăsta mi l-a spus şi mie nea Onel de câteva ori. E bun.
- Sande, ia vezi, mă, mai e ceva rachiu în sticla aia, că am nişte băşici pe beregată şi mă ustură…
- Şi dacă bei rachiu îţi vor trece?
- Nu, dar nu vor mai durea.
- De unde ştii?
- Din experienţă. Mai e rachiu?
- Ceva-ceva tot mai e. Bine că s-a gândit Istrati să facă aprovizionarea la timp, de parcă ştia că venim noi să-i ţinem lumânarea… Ia, şi dă-mi şi mie…
    Paul apucă sticla cu mâna stângă şi o duse la gură, dar Sandu nu-l lăsă să bea.
- Nu bea, mă, cu stânga, că poate nu e bine! Bea cu dreapta…
- Păi nu pot, că mă strânge Istrati.
- Las'că-ţi torn eu pe gât, dă mecla mai încoa.
    Linişte... Mortul şi Paul se ţineau de mână. Contactul cu trupul nemişcat îl făcea să se simtă în acelaşi timp în aceeaşi încăpere cu ceilalţi şi în altă parte, unde vocile lor nu aveau cum să pătrundă. Un loc în care se găsea şi Istrati şi pe care acesta nu mai avea cum să îl părăsească. Îşi dorea şi el, Paul, locul acela. Îşi dădu capul pe spate şi primi rachiul ca pe o ofrandă. Apoi bău Sandu şi-i trecu sticla lui Voronca.
- Auzi, mă, Voronca, tu ai făcut pe tine de frică vreodată?
- Încă nu, dar dacă m-apucă acuma nu ies afară…
- Ia uite la el, javra dracului .Te-apuci să-ţi faci nevoile lângă mort, mă, atâta respect ai tu pentru prietenul Istrati?
- Mă, ăsta nu mai moare. Cred c-a rămas cumva blocat. E un fel de comă. Am auzit că se mai întâmplă…
- Ş-atunci ce facem? Stăm aici până crăpăm? Se termină rachiul şi nu se mai desprimăvărează, crezi că am chef să stau lângă ăsta toată iarna?
- Eu zic să-l îngropăm mâine. E ca şi mort. Nimeni n-o să ştie nimic. Dup-aia
venim aici şi mai bem un rachiu, să-i facem şi lui pomană, săracul…
- Sande, tu nu eşti chiar prost, mă, ţie îţi mai funcţionează tărâţa. Lumea oricum ştie că trage să moară de câteva zile. Îl punem în tron şi-l ducem la biserică.
- Şi dacă zice popa să desfacem tronul, să-l vadă şi el?
- Îi dăm un rachiu şi uită. Băutura asta are multe calităţi, le cunoaşte şi popa foarte bine.
- De, are experienţă părintele!
- Are.
- Mă, Voronca, vezi să-l jeleşti tu, că io sunt cam răguşit şi Sandu nu ştie. Să nu spună careva că n-a avut prieteni, ce mama mă-sii!…N-am furat noi toţi vinul lui Tănăsescu acum cinci-şase ani?…N-am alergat toţi cu gurile căscate după răposata Lina?
- Taci, mă, că te-aude mortul şi te blesteamă. Doar a fost nevastă-sa.
- Nevastă-sa, aşa e, că doar n-o luam eu, că era zurlie…
- Semăna cu Lina aia din tinereţea lui, mă Paule, aia după care a oftat el atâţia ani.
- Nu semăna, mă, Voronca, numai că o chema la fel.
- Păi ce contează că nu semăna! Noaptea toată vaca-i neagră. Important era s-o cheme Lina. Asta era chestia esenţială…
- Chestie esenţială pe mă-sa, ce, voi credeţi că Istrati era aşa de prost să-l intereseze cum le cheamă pe femei?
    Râsete bruşte se sparseră de pereţii camerei. Voronca apucă din nou sticla şi bău. Apoi o-ntinse spre Paul.
- Cu Lina eu n-am vrut chiar de la-nceput să…dar dacă a vrut ea cu tot dinadinsul! M-am urcat cu ea în fânar şi-am întins-o lângă un cuib pe care clocea o găină…
    Paul râse scurt.
- Cred că ai ceva gărgăuni, mă, Voronca! Păi nici tu, nici Istrati n-aveaţi fânar. Şi găini nici atât. Numai ălea pe care le furam de prin vecini… Mergeam la coteţ, întindeam mâna şi le strângeam de gât. Dar nu-mi amintesc să fi pus vreuna la clocit…
    Linişte. Pe deasupra camerei se auzi o mişcare lentă, ca de aripi. Toţi o auziră, dar nici unul nu vru să ridice privirea, de parcă n-ar fi crezut în ea. Patul scârţâi scurt, dar nici el nu le stârni interesul. Prietenii priveau mereu numai ce se nimerea să se afle în faţa ochilor, nu căutau ceva anume. Nici între ei nu ţineau cu dinadinsul să se privească, simpla senzaţie a prezenţei celorlalţi le era suficientă. Era cald, o căldură bizară şi instabilă peste care se abăteau uneori răcori inexplicabile. Sandu deschise tăcut uşa şi ieşi. Paul râse din nou.
- Voronca, ieşi, mă, şi tu, poate ai vreo nevoie. Hai, că te apără Sandu de strigoi, că e-n putere.
- Nu ies, mi-e frig.
- Dacă mai aveam ceva lemne făceam focul, poate frigeam şi-o găină…
- Voronca, urcă-te în fânar la Ilie, poate cloceşte vreo găină, zise Sandu intrând. Dac-o aduci, îţi lăsăm ţie toţi puii, te prinzi?
- Ce, sunt prost să umblu cu puii după mine la ora asta? Şi n-au cântat cocoşii de miezul nopţii, încă n-au fugit strigoii.
- Unde să fugă, mă, nătărăule? Ar fugi de tine când ţi-ar vedea barba şi părul ciufulit! Parc-ai fi trăit în pădure, nu într-un sat civilizat, ca oamenii…
- Dacă îl îngropăm mâine pe Istrati, te-aranjez eu, sări Paul. Gratis!
- Taci, mă, nu vorbi cu păcat, îl sancţionă creştineşte Voronca. Nu trebuie să-i ţinem doliu mortului? Măcar câteva săptămâni. De ce să mă aranjez, că doar nu mă-nsor!
- Mă, prost eşti, tu n-ai auzit de noile mode, nu se mai poartă părul zburlit.
- Eu cred că are şi ceva păduchi, zise Sandu. Ăsta se spală numai vara, la râu.
- De, mă, dacă am fi într-o comună ceva mai urbană, poate ne-ar băga statul apă caldă pe conductă. Dar aşa…Abia anul trecut a ajuns curentul pe la noi şi şi-a luat lumea televizoare. Mai asculţi nişte ştiri, mai vezi nişte treburi…
- Schimbă sticla, Voronca, şi taci, că te-aude mortul şi cheamă strigoii.
- Ei, Istrati, Istrati, dacă ai mai fi zdravăn ce-am face noi…
- Ce-aţi face, mă?
- Păi… am mai bea un pahar, am mai fura nişte găini…
- Dac-ar mai fi Istrati zdravăn i-am lăsa-o pe Lina numai lui. Ne-am găsi noi altele.
- Ce-ai, mă, ai uitat că Lina e moartă? Ia nu mai bea!
- Greşeşti când spui că Lina e moartă, i se adresă Paul. Orice femeie era Lina pentru Istrati. O lua, îi făcea felul şi o lăsa. Le chema Lina pe toate, ce mai la deal, la vale. Dă sticla încoace!
    Paul bău cu stânga, apoi îi trecu sticla lui Voronca. Acesta bău cu dreapta şi i-o dădu lui Sandu, care bău tot cu dreapta şi i-o dădu lui Paul, care bău cu stânga…După vreo jumătate de oră Paul lăsă capul pe pieptul mortului şi adormi. Apoi Sandu se întinse pe duşumea şi începu să zacă. Voronca, după ce se uşură pe prag de frica strigoilor, mai luă o sticlă. Bău, apoi o întinse deasupra mortului şi-i turnă câteva picături pe gură:
- Noroc , Istrati! Să ştii că n-am uitat c-am fost prieteni!