Jocul de-a întrebările

            Plecaserăm devreme de acasă, nu pentru că am fi conştientizat importanţa distanţei pe care o aveam de parcurs ori pentru că ar fi trebuit să ajungem la destinaţie la o oră sau alta, ci din simpla prejudecată a bătrânului că dacă ai de parcurs un drum, e mai bine să pleci dis-de-dimineaţă. Aşa era el, un om trecut de prima tinereţe, de a doua şi poate chiar şi de a treia, în cazul în care ar fi existat aşa ceva. Ceea ce îl menţinea însă în formă, pe lângă numeroasele sale preocupări, era certitudinea că el avea să rămână tânăr pentru totdeauna.

            - Cum aşa? se mirase Ciprian. Tu eşti bunic, iar bunicii sunt de cele mai multe ori bătrâni.

            - Se poate, dar vezi, chiar tu spui că de cele mai multe ori. Deci nu întotdeauna.

            - Şi de ce nu ar fi şi cazul dumitale? insistase nepotul.

            - Pentru că eu nu cred în bătrâneţe, de-asta. Nu există bătrâneţe, oamenii sunt tineri toată viaţa.

            - Hm... căzu pe gânduri Ciprian. Dar există oameni care îşi afirmă deschis bătrâneţea. Nici aceia nu sunt bătrâni?

            - Într-un fel, da, ei sunt... Dar aş zice mai degrabă că sunt inconştienţi. Nu mai sunt în stare să priceapă viaţa, asta e tot, sunt depăşiţi de evenimente, lipsiţi de energie, de sentimente şi de dorinţe. Nu sunt propriu-zis bătrâni. Nici nu ar avea cum să fie. Un om bătrân este un om mort, toţi cei rămaşi în viaţă sunt tineri, indiferent cât mai au de trăit.

            Ciprian îl privea cu admiraţie, îi plăcea să se afle în preajma lui. Era bunicul lui, un om înalt, solid, care avea, ce-i drept, o mulţime de dorinţe şi de sentimente pe care nu înceta să le afirme în faţa tuturor. Poate că dorinţa cea mai importantă era chiar aceea de a fi recunoscut ca un om tânăr, conta enorm pentru el ca situaţia sa să fie definită în aceşti termeni, de aceea îl enervau cei care afirmau cu îndărătnicie contrariul şi nu-l interesau în nici un fel dovezile nenumărate pe care le puteau aduce aceştia. Nici chiar comparaţia - poate argumentul cel mai îndreptăţit - cu colegii de generaţie, cu care avea în comun copilăria, satul şi războiul, nici chiar această comparaţie nu stătea în picioare. Ei erau toţi nişte resemnaţi, unii dintre ei muriseră de-adevăratelea, alţii îşi petreceau restul zilelor mâncând seminţe, privind trecătorii şi dând din cap în diverse chipuri pentru a exprima o stare de spirit sau alta. Le căzuseră dinţii demult şi îşi duceau restul zilelor într-o falsă contemplaţie. Cunoşteau cu toţii teoria lui Vasile, dar îl considerau fie nebun, fie necredincios, pentru că numai un om fără credinţă nu îşi acceptă bătrâneţea ca pe o situaţie normală şi se eschivează prin asemenea modalităţi ridicole şi nefolositoare. Totuşi, Vasile era omul pentru care manifestau cu toţii cel mai mare interes şi nu înţelegeau nici ei prea bine de ce. Îl considerau ca fiind unul de-al lor, dar erau momente în care li se pãrea cã au de a face cu un strãin. Nu trãiserã aceeaºi viaþã. El fãcuse o strãlucitoare – zicea chiar el – carierã militarã timp de treizeci ºi cinci de ani. Apoi fusese eliberat din funcþie ºi devenise pensionar înainte de termen. Situaþia nu îi convenise din toate punctele de vedere, însã faptul cã se putea ocupa de nepoþi ºi de sine însuºi îl fãcea sã vadã viaþa într-o luminã cu totul nouã. În curând uitase aproape definitiv cã fusese soldat. Nu îi plãcea sã priveascã înapoi, cu una sau douã excepþii, pe care nu pãrea prea grãbit sã le împãrtãºeascã ºi altora. Când dorea, se purta cu colegii de generaþie ca ºi cum ar fi trãit toþi anii aceia împreunã. Acestora le fãcea plãcere sã-l ºtie din nou printre ei, pe de-o parte îl invidiau, pe de altã parte se bucurau cã acum nu mai avea o altã condiþie socialã, cã era tot ca ei. Le plãcea sã se simtã egalul lor. Din când în când, văzându-l trecând, îşi spuneau cu ciudă:

            - Dar se ţine încă bine ăsta...

            Apoi îşi vedeau de contemplaţia lor obişnuită, privind mereu în acelaşi punct, fără să vadă nimic.

            Eu îl admiram pe unchiul Vasile, dar, în comparaţie cu Ciprian, mie îmi inspira şi un sentiment de teamă. Nu fusese niciodată rău cu mine, dar văzusem de câteva ori dispreţul cu care trata femeile şi îl auzisem ameninţându-şi fii că-i omoară. Dar nu văzusem vreun gest de violenţă, vorbe, doar atât. Pesemne că era doar o părere. Unchiul Vasile îşi iubea fiii, iar despre femei avea, în definitiv, o părere cât se poate de bună, ele contribuind mult la tinereţea sa veşnică.

            Ciprian fusese cel care mă invitase la Firişba, fără ca măcar să-l fi anunţat pe unchiul Vasile. Acesta nu i se opunea niciodată şi copilul, ca orice nepot răsfăţat, abuza de această slăbiciune. Nu era prima oară când mă luau cu ei într-o drumeţie, dar aceasta mă atrăgea mai mult pentru că avea să dureze câteva zile. În principiu, mergeam la Firişba să cumpără, miere, dar de fapt nu mierea, ci călătoria ne atrăgea cu adevărat pe toţi trei.

            Unchiul Vasile fusese doar puţin mirat văzându-mă, dar îşi dăduse seama imediat şi nu spusese nimic. Admiram agerimea minţii sale şi discreţia de care dădea dovadă în astfel de situaţii. Îmi era de fiecare dată teamă că va refuza să-i însoţesc, la urma urmei eu nu îi era nici pe departe atât de apropiat ca nepotul său, eu eram doar nepotul fratelui său, mort în urmă cu mai bine de zece ani. Asta trebuie să fi însemnat totuşi ceva pentru el, dar nu foarte mult, pentru că îmi spusese odată, cu un oarecare dispreţ, că nu îi semănam absolut deloc fratelui său.

            - Poate pentru că erai prea mic când a murit, argumentase el, înţelegând imediat că spusese o absurditate.

            - Semănăm cu bunicul de când ne naştem sau nu semănăm deloc, spusesem eu.

            Mă privise câteva clipe, puţin încruntat, după care zâmbetul acela aproape mimat pe care-l avea tot timpul la dispoziţie i se afişase pe buze şi dăduse simplu din cap.

            - Da.

            Parcursesem mai mult de un kilometru înainte ca eu şi Ciprian să ne trezim cu adevărat. Mergeam fără să vrem, cu ochii abia întredeschişi şi cu mintea la cine ştie ce poveşti sau vise pe care nu aveam să le povestim niciodată unchiului Vasile, pentru că el le dispreţuia în totalitate, spunând că trebuie să credem în realităţi, nu în poveşti. Şi el ne dădea mii de exemple de astfel de realităţi, pe care le ascultam cu plăcere tocmai datorită faptului că erau identice cu poveştile. Bietul de el, poate că bătrânii care spuneau că a înnebunit nu se înşelau în totalitate. Dar nici nu puteau avea dreptate, nicidecum.

            După cel de-al doilea kilometru am deschis cu adevărat ochii şi am privit în jur, prefăcându-ne că nu recunoaştem nimic din ceea ce vedeam. Apoi am început să râdem fără şă ştim de ce şi să-l întrebăm pe unchiul Vasile despre una sau alta. El tăcea, ignorându-ne în totalitate. Nu răspundea niciodată întrebărilor acelora matinale, indiferent de subiectul la care se refereau. De altfel nu prea îi plăceau întrebările, observasem asta, se simţea cumva tras la răspundere, testat, descusut. Dar le asculta cu atenţie pe toate şi, din când în când, fără să ştim după ce criterii îşi alegea momentul, ne răspundea la una sau două dintre ele, pe celelalte le uita cu desăvârşire şi trebuia să le reluăm cu altă ocazie. Acesta devenise de altfel unul din jocurile noastre preferate. Ne plimbam cu unchiul Vasile şi ne jucam cu el de-a întrebările, fără ca el să participe efectiv la jocul nostru, dar tocmai răbdarea sa, puterea de a ne ignora, de a lăsa deoparte ceea ce nu-l interesa în momentul acela ne provoca şi mai tare. Cât despre răspunsurile pe care le primeam uneori, ele erau dintre cele mai interesante.

            Jocul de-a întrebările a durat câteva minute bune. De obicei citeam pe faţa unchiului Vasile când trebuia să ne oprim. Aşa că am continuat cu jocul de-a caii. Mai întâi eram eu calul şi Ciprian călăreţul, după care inversam rolurile. La sfârşitul jocului deveneam amândoi cai şi făceam o întrecere de galop dintre cele mai dure. Ne îndepărtam uneori atât de tare, încât însuşi unchiul Vasile era nevoit să devină cal ca să nu rămână prea mult în urmă. După jocul de-a caii mergeam cuminţi, pălăvrăgind alene. Bavardajul se tranforma repede tot într-un joc, cine se laudă cel mai tare, ceva de genul acesta. Exageram atât de mult la jocul acesta, încât adeseori unchiul Vasile râdea în hohote. Apoi deveneam câini şi încercam să vânăm iepuri sau căprioare sau, uneori, pisici. Lătram ameninţător, speriind prada, şi probabil că din cauza aceasta nu prindeam niciodată nimic. Mai erau şi alte jocuri, în funcţie de durata călătoriei. De obicei însă, ultimul era aruncatul cu pietre. Trebuia fie să lovim o ţintă anume, fie să aruncăm cât mai departe, dar ni se întâmpla şi să aruncăm fără vreo logică anume, în toate direcţiile, pentru a menţine ideea de joc. Când jocul nu mai avea absolut nici o logică, unchiul Vasile ne spunea simplu:

            - V-aţi prostit.

            De data aceasta jocul de-a întrebările a durat extrem de puţin. Nici nu aveam chef de aşa ceva, îl jucam numai din obişnuinţă. Văzând că ne oprim atât de repede, unchiul ne-a privit o clipă nedumerit şi a dat pur şi simplu din cap a nepăsare. Asta ne-a făcut să ne dăm seama că jocurile noastre erau de fapt şi ale lui, dar tot n-am vrut să continuăm.

            Am continuat să mergem în tăcere. Asemenea momente apăreau uneori în drumeţiile noastre, fără să ştim de unde veneau sau cât aveau să dureze. Era o tăcere a fiecăruia dintre noi, în care nu încăpeau întrebări, mirări sau jocuri de nici un fel. Minţile noastre pluteau paralel deasupra drumului aceluia uitând unde mergem. Dar picioarele ştiu adeseori să ne poarte în mod independent, au propria lor memorie. Unchiul Vasile era tot un visător, ca şi noi. Nu ne gândisem că noi i-am fi semănat, ni se părea că el era cel care încerca insistent să ne imite, oglindindu-se în tinereţea noastră. Ne-a readus la realitate un lătrat de câine. Ne-am uitat surprinţi unul la altul.

–         De unde vine, a întrebat Ciprian.

–         Mitule, du-te tu şi vezi, m-a îndemnat unchiul.

–         De ce numai el? a întrebat Ciprian.

–         Mă gândeam că e mai mare şi mai curajos.

            Ciprian s-a luat imediat după mine. Eram la marginea pădurii, iar lătratul câinelui avea un ecou puternic. Am coborât spre dreapta, într-o vale de unde ni se părea că s-ar fi auzit. Zona era denivelată şi abia după ce am ocolit mai multe movile înalte de patru-cinci metri am reuşit să vedem. Câinele se afla într-un spaţiu închis, sau mai bine zis aparent închis. Era un cerc trasat cu plugul, doar atât. În centru se afla un cireş, iar câinele era legat de el. Era cu atât mai surprinzător cu cât ne aflam deja la câţiva kilometri de sat şi nu se zărea nici o cabană sau ceva asemănător. Câinele era singur, păzind cireşul acela şi zona încercuită. Nu ştiam ce să facem. Ne era frcă să ne apropiem pentru a-l dezlega, iar pe de altă parte nu puteam să-l lăsăm acolo. L-am strigat pe unchiul Vasile.

–         Ce prost!

–         Cine, bunicule?

–         Stăpânul câinelui, cine altcineva!

–         De ce?

–         Aici e pământul statului, ca peste tot şi oricum un câine nu e suficient să-l apere de hoţi.

–         Al cui crezi că e?

–         Cine ştie? Un prost oarecare, sunt mulţi. Hai să-l dezlegăm!

–         Cum? Nu muşcă?

–         Ba s-ar putea să muşte, dar ne asumăm riscul.

            Câinele continua să latre, dar pe măsură ce ne apropiam de cireş dădea tot mai multe semne de prietenie. Unchiul Vasile a întins mâna spre el, iar câinele s-a lăsat la pământ. A fost uşor.

–        Şi acum ce facem cu el?

–        Nimic.

–        Să-l luăm cu noi? am încercat eu.

–        Putem să-l lăsăm să aleagă. Dacă se ţine după noi, bine, dacă nu, să meargă unde va vrea. E liber.

            Am plecate de lângă cireş, fără să acordăm prea mare atenţie fructelor. Câinele a rămas câteva clipe întins pe burtă, după care, aşa cum ne aşteptam, a venit după noi. Unchiul Vasile nu a părut prea încântat, dar nici nu s-a opus. Acum eram patru şi jocurile noastre trebuiau să-şi schimbe regulile. Câinele nu se puta juca de-a caii şi nici nu putea să arunce pietre. Dar ne rămânea alergatul, la urma urmei era întotdeauna partea cea mai interesantă. După vreo oră de mers prin pădure, ne-am oprit să mâncăm. Am găsit un luminiş unde se prăbuşise un copac, aşa că ne-am aşezat acolo. Iarba era mare şi neumblată, dar am avut grijă să facem unele schimbări. Câinele a mâncat şi s-a întins cuminte lângă noi. Îşi muta privirea de la unul la altul, fără să ştim ce vrea. Devenise destul de tăcut, rareori scotea câte un lătrat scurt când i se părea că mişcă ceva prin apropiere. Am rugat pe unchiul Vasile să ne povestească ceva.

–        Lăsaţi prostiile, ne-a răspuns.

            Dacă nu avea chef de noi, cam asta era replica pe care o folosea de fiecare dată. Am plecat mai departe.

–        La un moment dat ne vom abate de la drumul forestier, ne-a avertizat unchiul Vasile.

–        Cunoşti vreo scurtătură? am întrebat noi.

–        Nu, dar drumul acesta nu duce la Firişba.

–        Dar unde?

–        Nicăieri. Se plimbă prin pădure, pur şi simplu. Oamenii au avut nevoie de lemne şi au făcut drumul ăsta. Dar nu l-au continuat până la o localitate anume.

–        Dar Firişba nu are drum?

–        Are unul, dar acela se plimbă prin sat.

–        Atât?

–        Atât.

–        Şi ei cum ies din sat?

–        Ei nu ies niciodată din sat.

–        Bunicule, nu exagerezi?

–        Deloc. Nu mai sunt decât câţiva bătrâni în sat, tinerii au plecat de mult, să-şi caute de lucru prin alte părţi. Iar bătrânii aceia nu pleacă nicăieri. Se plimbă de colo până colo prin sat, uneori urcă dealul acela mare din apropiere şi privesc în depărtare, pe deasupra pădurii în care ne aflăm noi acum. Văd lumea până departe-departe, apoi coboară. Duminica merg la biserică şi cântă. Nu au nici un preot, sunt prea puţini pentru o parohie.

            Nu puteam să credem aşa ceva. În mod sigur unchiul Vasile ne spunea o poveste. Întotdeauna ne zicea că nu ştie poveşti şi că oricum ele n-au nici o importanţă, dar pe neaşteptate ne trezeam în mijlocul uneia sau alteia, căci el era de fapt un mare inventator de basme. Aşa că am mers pe unde a vrut unchiul Vasile, convinşi fiind că drumul forestier ducea de fapt la Firişba. Nu era nici o potecă, l-am lăsat pe unchiul Vasile să treacă în faţă şi am mers după el, aşteptând să apară.

–        Unde e?

–        Ce?

–        Poteca.

–        Asta e.

–        Care, asta?

–        Asta pe care mergeţi, numai că nu se vede.

–        Nu ştii vreuna care se vede?

–        Ba da.

–        Şi de ce nu mergem pe acolo?

–        Pentru că merge în altă parte.

            Unchiul Vasile voia să râdă de noi, desigur. Ne-a spus totuşi că poteca era neumblată de multă vreme şi de aceea nu se mai vedea.

–        Deci nu există nici o potecă, unchiule!

–        Ba există, altfel nu am putea merge la Firişba.

–        Dar cum să existe, dacă nu o vede nimeni? încercă să mă ajute Ciprian.

–        Nu ştiu nici eu prea bine, răspunse unchiul Vasile. Ceea ce ştiu sigur e că nu te poţi duce nicăieri dacă nu există vreo potecă.

–        Dar am traversat de atâtea ori pădurea! am continuat eu.

–        Da, Mitule, aşa e, dar ai traversat-o întotdeauna pe o potecă sau alta.

–        Dar eu mergeam la întâmplare...

–        Chiar şi atunci mergeai pe o potecă, fără să ştii.

            Minţisem. Mă plimbasem de multe ori prin pădure, dar nu o traversasem niciodată până atunci. De aceea aş fi preferat ca prima mea traversare să aibă un traseu precis, uşor identificabil. Teoria unchiului Vasile, cu potecile care există, dar nu le vezi, mi se părea puţin exagerată. Se dă mare unchiaşul, mi-am spus cu ciudă. Avea darul acesta de a vorbi fără să ţină neapărat să se facă înţeles, voia tot timpul să fie misterios, să pară că el ştie mai mult ca alţii. Am văzut mai târziu că aproape toţi oamenii aveau mania aceasta, dar şi-o manifestau mai mult sau mai puţin diferit.

            L-am urmat pe unchiul Vasile fără să mai vorbim despre poteci. Câinele se mişca alene în spatele nostru şi începuserăm să regretăm că nu-l silisem să rămână acolo. Am fi vrut să fie mai dinamic, dar nu prea îi plăcea să alerge. Semăna mai degrabă cu unchiul Vasile. Şi noi care ne gândiserăm să ne schimbăm jocurile din cauza lui!

            Plecaserăm de câteva ore de la luminişul în care mâncaserăm şi ni se părea că nu o să ajungem nicăieri. Pădurea era din ce în ce mai deasă, cu mulţi copaci căzuţi, cu vreascuri înşirate alandala peste tot. Avansam cu dificultate şi se vedea că şi unchiul Vasile avea probleme. Mă întrebam dacă ştia cu adevărat care era direcţia bună. Ciprian era cel mai revoltat.

–        Bunicule!

–        Ce vrei? întrebă unchiul Vasile fără să se oprească.

–        De ce ai minţit?

–        Când?

–        Când mi-ai spus că ai vorbit de curând cu femeia aceea, la care mergem.

            Unchiul Vasile s-a oprit şi ne-a privit, vinovat.

–         Minciunile pot ajuta uneori, dragii mei.

–         Şi acum ajută?

–         Ajută. Aţi venit cu mine. Dacă vă spuneam cum arată poteca asta aţi mai fi venit?

–         Poate că da.

–         Fricoşi cum sunteţi amândoi...

            Am tăcut imediat. Unchiul Vasile avea dreptate de data asta, nu excelam prin curaj. Şi mai ales sufeream amândoi de o comoditate ieşită din comun. Sigur, făceam mult efort cu jocurile noastre şi ne plăceau drumeţiile, dar nici una nu durase atât de mult şi a fost prima oară când am conştientizat că oboseala poate depăşi cu mult limitele la care ne opream noi de obicei. Ne-am oprit câteva minute să bem apă şi apoi am pornit din nou. Ne-am plâns că ne era foame, dar unchiul a spus că o să mâncăm când ajungem. Se vedea că intrase în panică, nu mai avea nimic din mersul lui relaxat şi din atitudinea lipsită de griji dinainte. În unele momente îşi făcea loc cu furie printre tufişuri şi când dădea de o parcelă mai curată aproape că o lua la fugă. Câinele era din ce în ce mai plictisit şi se uita tot mai frecvent înapoi. Pesemne că trăia un sentiment de nostalgie faţă de cireşul lui. După o vreme s-a oprit brusc şi a lătrat de câteva ori. Ne-am întors spre el şi l-am chemat. A mai lătrat odată, s-a uitat din nou înapoi, apoi iarăşi la noi şi, în sfârşit s-a întors din drum. Ni s-a părut un gest de nerecunoştinţă şi l-am strigat insistent, dar s-a dus fără să se mai uite la noi. Mergea la fel, în ritmul lui leneş, echilibrat. Unchiul Vasile era la fel de surprins. S-a uitat şi el după câine, fără să-l strige, apoi a zis:

–         De fapt stăpânul lui e un om tare deştept!

            Şi am plecat mai departe fără să mai vorbim despre câine. Nici nu îi pusesem un nume. E drept că nu ne ataşasem prea mult de el, dar eram siguri că nu se va mai dezlipi de noi. Nu-mi păsa atât de mult de el şi nu regretam că îl eliberaserăm, aveam doi câini acasă, dar nu mă puteam împiedica să mă gândesc la brazda aceea în formă de cerc din jurul cireşului şi la felul în care îl descoperisem, legat de un cireş cu fructe încă necoapte. Pădurea devenise mai rară, mai bătrână. Vedeam acum până departe, dar relieful dezordonat nu ne permitea să zărim satul.

–         Mai e mult, bunicule?

–         Nici vorbă de mult. Mai mergem un ceas.

            Asta era deja mult pentru picioarele noastre de copii, dar am continuat să-l urmăm pe unchiul Vasile, nerăbdători să ajungem la destinaţie. Copacii erau mari, trecusem dintr-o pădure de fag într-una de stejar. Unchiul Vasile continua să tacă, de parcă asta l-ar fi ajutat la mers. Eu şi Ciprian nu mai făcusem nici un joc de mult timp, iar ceasul promis trecuse şi el. Unchiul Vasile alerga acum de-adevăratelea, oprindu-se din când în când să-şi tragă sufletul. Gâfâia teribil, recunoscându-şi fără să vrea adevărata vârstă şi ni s-a părut chiar că acel gâfâit se transforma uneori în hohot de plâns. Ziua devenea, la rândul ei, seară, iar eu şi Ciprian aveam sentimente şi gânduri amestecate, peste care dominau nedumerirea şi frica. Nici unul dintre noi nu mai credea că mergem să cumpărăm miere şi ne întrebam dacă mierea pe care o aducea unchiul Vasile o dată la două-trei luni era într-adevăr cumpărată de acolo, aşa cum susţinea. Aveam însă timp să lămurim toate acestea, deocamdată ne doream să ajungem în sat. Întunericul cobora tot mai aproape şi îngrijorarea creştea şi ea. Alergam toţi trei prin pădure, urmând poteca aceea pe care numai unchiul Vasile putea să o vadă.

–        Gata, zise el la un moment dat, oprindu-se.

–        Cum gata? întrebă Ciprian.

–        O să dormim în casa aceea.

            Ne-am uitat cu atenţie şi am zărit într-adevăr o casă, mai mult o colibă, la vreo sută de metri, în faţa noastră.

–        Acela e satul? am întrebat.

–        Nu, acolo e hotelul, glumi unchiul şi vorba aceasta ne aduse din nou zâmbetul pe buze.

            Coliba aceea era evident nelocuită de foarte multă vreme. Avea un gard de uluci, dar numai pe o singură parte, probabil ceea ce mai rămăsese din el. Când am ajuns lângă ea, am zărit o construcţie ciudată, un fel de tunel care continua direcţia din care venisem.

–        Pe acolo trece poteca, ne explică unchiul.

            L-am privit mustrător, eram siguri că glumeşte. Am intrat în casă şi ne-am aşezat care pe unde a apucat. Coliba avea o singură încăpere, în care se afla mobilierul obişnuit: masă, scaune, pat. Pe uşă se găsea un fel de cuier. Nimic altceva, nici măcar o sobă. Am mâncat pe întuneric şi ne-am culcat, noi pe pat, unchiul Vasile pe jos. Rămâneau o mulţime de întrebări fără răspuns în ziua aceea, dar somnul a venit imediat, alungându-le pe toate.

            Când ne-am trezit, eram numai eu şi Cirpian în colibă. L-am strigat pe unchiul Vasile, dar n-am primit răspuns.

–        Crezi că a plecat, Mitule?

–        Nu cred.

–        Atunci unde e?

–        Trebuie să fie pe-aici, prin preajmă, am răspuns, deşi nu eram deloc convins de vorbele mele. Mi-a trecut prin minte că a plecat înapoi, asemenea câinelui, dar am alungat repede gândul acela. Am ieşit din colibă şi am privit în jur. Era înnorat şi întunericul nu se îndepărtase pe deplin. Am făcut câţiva paşi în jurul colibei, fără să vedem nimic neobişnuit. Era doar o locuinţă săracă, numai că nu ştiam ce căuta acolo.

–        V-aţi trezit? se auzi vocea unchiului Vasile.

–        Unde ai fost? îl luă la rost Ciprian.

–        Să adun lemne de foc, răspunse unchiul.

–        Glumeşti?

–        Glumesc. Să mergem!

            Ne-am îndreptat cu toţii spre ceea ce ni se păruse în seara dinainte a fi un tunel şi am descoperit că era de fapt o poartă, la fel de veche şi din aceleaşi uluci ca şi fragmentul de gard care se păstrase.  Stâlpii erau intacţi şi poarta era încă funcţională. Unchiul Vasile a deschis-o şi a trecut dincolo. Apoi s-a întors spre noi şi a început să râdă.

–        Pe aici trece poteca, doar v-am spus!

            Am râs cu toţii şi am trecut şi noi, copiii, pe acolo, apoi am închis poarta în urma noastră. Hotărât lucru, unchiul Vasile avea o doză importantă de nebunie, dar îi acordam din nou încrederea dinainte. Ne-am jucat de-a caii, apoi am aruncat cu pietre. Faţa unchiului Vasile se înseninase, aşa că am încercat să facem jocul întrebărilor.

–        Nu acum! ne-a zis.

            Am renunţat şi l-am urmat în tăcere. După vreo oră de mers se zărea deja satul, aşa că ne-am mirat că ne oprisem la colibă în seara precedentă.

–         Pentru că toată lumea se opreşte acolo, ne-a explicat unchiul şi ne-am dat seama că de acum înainte era mai bine să nu ne mai bazăm pe explicaţiile lui, ci să deschidem ochii noi înşine.

            Am intrat în sat. Erau câteva zeci de case, de o parte şi de alta a unui drum neasfaltat. Şi eu, şi Ciprian eram convinşi că drumul acela nu era altul decât cel forestier pe care pornisem în ziua anterioară. Ne întrebam dacă nu cumva ocolisem foarte mult doar pentru moftul unchiului Vasile de a urma poteca lui. Toate gospodăriile păreau părăsite, nu mişca nimeni şi nimic pe acolo. Cam pe la jumătatea caselor, urca spre dreapta o ulicioară. Acela era pesemne dealul uriaş de care pomenise unchiul. L-am urcat cât am putut de repede şi nu am avut nimic de regretat. De jur împrejur se vedeau localităţi îndepărtate pe deasupra pădurii. Distingeam clar fiecare zonă de pădure, brazii, stejarii, fagii şi salcâmii, dar dincolo de ea, în depărtare, nici o localitate nu ni se părea cunoscută. Erau sate şi oraşe pe care nu le văzusem niciodată, sau poate se vedeau diferit de pe dealul acela. Unchiul Vasile s-a uitat câteva clipe în depărtare, după care şi-a oprit privirea pe feţele noastre fermecate. Ne simţeam mai vii şi mai puternici decât în orice alt moment al vieţii noastre, ni se părea că puteam controla absolut totul şi orice urmă de teamă dispăruse.

–        Acesta este, spuse simplu unchiul Vasile.

–        Şi oamenii?

–        O să-i vedem imediat, poate dorm sau poate sunt la biserică.

–        Altceva nu fac?

–        Nu ştiu, eu nu i-am văzut făcând altceva.

–        Dar tu i-ai văzut de multe ori, bunicule?

–        De câte ori am venit să cumpăr miere.

–        Şi unde locuieşte femeia aceea de la care vom cumpăra miere?

–        Acolo, spuse unchiul, întinzând mâna spre marginea satului.

            Am privit încă o dată de jur împrejur, după care am început să coborâm. Ne-am îndreptat spre casa de care vorbise bunicul. Era ceva mai mare decât coliba din pădure, avea două încăperi şi o bucătărie de lemn alături. Bunicul ne-a spus să aşteptăm, după care a bătut la uşă. A intrat însă fără să aştepte răspuns. După câteva clipe ne-a chemat.

–        Nu e acasă, dar ne-a lăsat borcanul cu miere, ne-a zis unchiul Vasile.

            L-am privit din nou neîncrezători, dar nu ne mai surprindeau atât de mult faptele lui. Pe masă se afla într-adevăr un borcan mare de miere, din acelea de care aducea bunicul lui Ciprian de fiecare dată când spunea că vine de la Firişba.

–        Vom rămâne aici, ne-a mai spus el.

            Eu şi Ciprian am ieşit, lăsându-l singur în casă. Am parcurs satul de la un capăt la altul fără să vedem pe nimeni. Toate casele erau vopsite în alb, şi abia două sau trei erau ceva mai mărişoare. Ne-am oprit în faţa unei dintre ele.

–        Să intrăm! am propus.

–        Crezi că nu e nimeni?

–        Sunt aproape sigur că nu e nimeni, bunicul tău ne-a păcălit.

–        Dar a avut dreptate în privinţa dealului şi nici cu mierea nu ne-a înşelat.

–        Ba eu cred că a cărat-o tot timpul în rucsac.

–        Sincer să fiu, şi eu m-am gândit la asta. Dar oare să nu fie nimeni?

–        Nimeni. Ăsta e satul nimănui.

–        Poate e al bunicului...

–        Nu poate să aibă un sat numai al lui. A fost mai demult al cuiva, iar acum nu mai aparţine nimănui.

–        Să-l luăm noi!

–        Ce vorbă mai e şi asta? Unde să-l luăm?

–        Vreau să spun că am putea să punem stăpânire pe el, pur şi simplu. Vrei?

–        Vreau.

            Am împins poarta şi am intrat în gospodărie, apoi ne-am apropiat şi am intrat în casă.

–        Ce vrei? a strigat cineva.

            Am rupt-o la fugă fără să aşteptăm altceva. Planurile noastre de a lua satul în stăpânire, de a face din el unul din jocurile noastre, se clătina deja cu seriozitate. Satul era locuit, aparţinea aşadar altcuiva. Ne-am oprit abia la casa vânzătoarei de miere. Unchiul Vasile dormea. Ciprian l-a trezit şi i-a zis:

–        Este cineva în sat!

–        Şi pentru asta trebuia să mă trezeşti? Doar ţi-am spus că este cineva.

–        Dar nu am văzut cine.

–        Vei vedea.

–        Când?

–        Chiar acum, dacă vrei.

–        Vreau.

            Unchiul Vasile a rămas puţin pe gânduri, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la acest răspuns. A privit îndelung înspre tavan, apoi s-a uitat la noi, citind pe feţele noastre dacă ne doream sau nu cu adevărat să-i cunoaştem pe locuitorii satului.

–         Să mergem! a zis apoi.

            Ne-am întors împreună la casa aceea. Unchiul Vasile a bătut la uşă.

–         Ce vrei? s-a auzit din nou.

–         Să vorbim, a răspuns unchiul Vasile.

–         Intră!

            Am pătruns cu toţii în casă, mai întâi într-un hol, de unde se zăreau trei uşi. Una singură era deschisă. Ne-am apropiat. Pe pat era întins un bătrân bărbos şi cu plete mi fără să vreau m-am gândit imediat că ar fi un călugăr.

–         Bună ziua, nene Pavel! a zis unchiul Vasile.

–         Credeam că e frate-meu Ion, a răspuns bătrânul. Ai venit după miere?

–         Da, am venit. Dar doamna Maria nu mai era acasă.

–         Ca de obicei, răspunse bătrânul şi începu să râdă.

–         Ei, nu ca de obicei, că data trecută era...

–         Sigur, sigur. Ai dreptate, am greşit. Cine sunt ştrengarii ăştia?

–         Unul mi-e nepot de fiică şi altul de frate.

–         Şi te-ai gândit să-i aduci pe aici, să se plictisească?

–         Nu ne plictisim deloc, nene Pavel! am îndrăznit eu.

–         Nu te cred.

–         Ba chiar deloc, a întărit Ciprian vorbele mele.

–         Păi atunci bine aţi venit şi să fiţi sănătoşi!

–         Dar nenea Ion nu este? întrebă unchiul Vasile.

–         Este, este... E la el acasă, puteţi să-l vizitaţi.

            Ne-am luat rămas bun de la bătrân şi am plecat spre celălalt capăt al satului.

–         În celelalte case nu mai e nimeni, a spus unchiul Vasile.

–         Şi doamna Maria?

–         E plecată, n-aţi înţeles?

–         Dar pleacă des?

–         Atât de des încât unii au impresia că a plecat de tot.

–         Şi unde pleacă?

–         Cine ştie...

            În casa lui nenea Ion am fost primiţi aproape la fel ca la fratele său. Cei doi erau singurii locuitori ai satului, cu excepţia doamnei Maria, cum zicea unchiul Vasile. Toţi ceilalţi muriseră sau plecaseră. Nenea Ion s-a descotorosit şi el repede de noi, motivând că trebuia să plece. I-am mulţumit totuşi pentru primire şi ne-am despărţit.

–         De fapt, lor nu le place să primească musafiri, aşa cred, ne-a spus unchiul Vasile. I-am vizitat de câteva ori, dar niciodată nu mi-au arătat că s-ar fi bucurat să mă vadă. Îşi petrec toată ziua separat, fiecare în casa lui. Seara merg la biserică.

–         Ce biserică? ne-am mirat noi, pentru că nu văzusem să fie aşa ceva pe acolo.

–         Pe dealul pe care am urcat noi mai devreme au vrut sătenii să ridice biserică, dar nu s-au apucat niciodată de ea. Cu toate acestea, când urcă pe deal, cei doi fraţi spun că merg la biserică.

–         Şi urcă în fiecare zi?

–         Numai seara. De fapt se pare că îşi petrec noaptea acolo sus. Oricum urcuşul le ia foarte mult. Fiecare are propria lui potecă, de la casa lui până în deal.

–         Tot ca aceea din pădure? întrebă Ciprian.

–         Cam aşa, răspunse unchiul Vasile. Se întâlnesc abia odată ajunşi sus de tot. Privesc luminile, în depărtare, apoi se aşează şi stau de vorbă. Câteodată îşi aduc de băut.

–         Şi despre ce vorbesc?

–         Asta nu pot să ştiu, de-ale lor. Odată mi-au spus că merg acolo ca să se ocupe de cimitir, dar nu e adevărat.

–         Cimitir?

–         Da. Cică toţi adormiţii lor ar fi îngropaţi în dealul acela, de-asta şi biserica era plănuită aşa.

–         Dar nu e nici un mormânt...

–         Sunt, dar nu se văd. Cândva au avut şi cruci, dar numai pentru câteva zile. După aceea erau luate şi arse, ca uitarea să vină mai repede. Cu toate astea, cei doi fraţi susţin că toate crucile ar fi încă acolo şi că ei le văd. Pesemne că nu mai sunt în toate minţile.

–         Dar tu cum vezi poteca aceea, bunicule? a îndrăznit Ciprian.

–         Nu fi obraznic, i-a răspuns unchiul Vasile.

            Am rămas în sat o săptămână întreagă. Am vizitat pe rând toate celelalte case. Peste tot uşile erau descuiate şi lucrurile aşezate în ordine. Pe nenea Pavel şi pe nenea Ion nu i-am mai văzut deloc. Noi ieşeam ziua, iar ei ieşeau noaptea. Fiecare cu jocurile lui. Dealul acela uriaş dăduse o amploare deosebită jocului nostru de-a caii. Îl urcam de mai multe ori în fiecare zi şi,  odată ajunşi sus de tot, ne uitam de jur împrejur. Lumea era mereu aceeaşi, doar că uneori părea mai aproape, alteori ceva mai îndepărtată. Unchiul Vasile se plimba de colo până colo, cu mâinile la spate. Într-una din zile ne-a lăsat singuri, fără să ne spună unde pleacă. S-a întors abia seara. Avea dreptate Ciprian, unchiul Vasile nu mai era nici el în toate minţile.  Bineînţeles că plecarea lui a făcut prezenţa noastră acolo şi mai interesantă.

            Când am plecat spre casă, unchiul Vasile a recunoscut foarte bine poteca. Mai întâi am trecut pe poarta aceea, apoi am mers mai departe fără să mai poposim. Se pare că era o tradiţie a sătenilor că dacă plecau pe undeva, trebuia neapărat să iasă pe acolo, iar la întoarcerea în sat să doarmă o noapte în casa în care poposisem şi noi. Abia după acest ritual aveau dreptul să intre din nou în sat. Era o noapte în care trebuia să se rupă de tot ce văzuseră prin alte părţi. Cei doi bătrâni erau convinşi că toţi oamenii care plecaseră din sat pe alte drumuri nu se întorseseră niciodată înapoi. Dar eu şi Ciprian mergeam în urma unchiului Vasile, pregătindu-ne pentru un nou joc de-a întrebările, în care aveam să fim foarte indiscreţi şi răi, iar el nu va mai avea dreptul să tacă.