Era ora trei si mă plimbam pe aleea pietruită. Mi se părea straniu, nu reuşeam să înţeleg nimic, deşi mă străduiam din răsputeri. Făceam câţiva paşi privind şirul de copaci, pipăiam porţiunea de zid vechi apărută în stânga mea ca din senin, apoi mă întorceam, privind în pământ şi gândindu-mă că ar trebui să-mi fie cunoscut totul, parcă mai văzusem undeva decorul ăsta, mai trăisem o secventă de viată lângă acest zid cu cărămizi ieşite în afară şi cu numeroase nişe în care, din cauza întunericului, nu voiam deloc să vâr mâna în cercetare. Mi-era teamă, se puteau ascunde şerpi, scorpioni sau, mai banal, vreun cablu electric neizolat, deşi zidul era sau părea foarte vechi. De fapt aici începuse nedumerirea mea. Mergeam liniştit spre casă, terminasem treaba la birou, eram bucuros că reuşisem să scap de presiunile colegilor mei în ce priveşte rezolvarea unei cereri dubioase primite la Primărie cu câteva zile în urmă, sau, mă rog, o cerere care împărţise consilierii municipali în mai multe tabere şi-l făcuse pe viceprimar să se ascundă pe undeva, probabil nedorind să se implice direct. Mie mi s-a părut totul banal la început, mereu am avut tentaţia asta de a simplifica lucrurile, de a nu-mi pierde timpul cu orice, incluzand în categoria "fleacuri" o mulţime de fapte si situaţii pe care alţii le-ar fi considerat suspecte sau, oricum, nedemne de luat în seamă. N-am chef să mă enervez prea des, îmi repet asta zilnic, e un exerciţiu terapeutic pe care mi l-am inventat eu însumi acum zece ani, după ce am divortat, în urma unei neînţelegeri mărunte, o întâmplare a cărei gravitate mi s-a părut atunci importantă. Am reacţionat prea dur, am înteles mai târziu, şi am rămas fără soţie. Vrusesem să-mi impun ca exerciţiu formula "Ei, ce-mi trebuia?" sau poate "Mare pagubă", cu semnul exclamării, neapărat, ca să pricep. Apoi am găsit mai multe variante, am studiat complexitatea psihicului meu si am optat pentru formula de care vă spuneam adineauri. O repet zilnic de-atunci şi mă simt excelent. De n-ar fi zidul acesta, aş dormi acum linistit în patul meu larg şi moale, în care mă învârtesc în fiecare noapte pe toate părţile, într-un unic şi personal tango cu arcurile…
   
            Era ora trei şi dintr-o cărămidă care atârna în afară picura în mod repetat ceva destul de consistent, o substanţă gelatinoasă, închisă la culoare, picura aşadar pe mâna dreaptă a eroului nostru, făcându-l desigur sa-şi pună întrebări noi cu privire la zidul acela. Să recapitulăm: era o alee pietruită, pe marginea căreia se găseau câţiva copaci, probabil arini, dacă nu chiar tei - nu mirosea a nimic, era iarnă, o iarnă fără zăpadă - şi dintre copaci răsărise, dacă e bine spus aşa, oricum, răsărise un zid vechi. Şi un zid vechi nu poate să răsară printre nişte copaci din marginea unei alei pietruite decât brusc. Aşa, să gândim logic, avem un erou, o alee, o noapte, un zid vechi, nişte copaci şi câteva picături oarecum gelatinoase. Ce-am putea face cu ele, cum să le combinăm ca să iasă ceva interesant, enumerate pur şi simplu ar putea părea niste ingrediente pentru o tartină stupidă, însă nu, nu ne putem opri aici, trebuie să ne ferim de dulciuri, de dulcegării, de toate cauzele de diabet auctorial care bântuie prin oraş în zilele noastre. Aha, am uitat, avem şi un oraş, asta e, oraşul trebuie să dea tuturor acestor elemente un sens unificator, mare şi demn. Ce poate fi atât de neobişnuit ca toate acestea - zidul, copacii şi celelalte - să fie incluse într-un oraş adormit, în care bântuie la ora trei noaptea un bărbat oarecare, măcinat de întrebări? N-ar fi deloc neobişnuit, dar să ne amintim totuşi că bărbatul nu era unul oarecare, aici apare semnul meu de întrebare, era Primarul oraşului, care-şi lăsase din motive obscure maşina într-o parcare şi se întorcea acasă pe jos. Se opreşte la un moment dat pe alee, surprins de apariţia unui fragment de zid vechi. Pare misterios, primarul se gândise probabil iniţial la o amendă pentru un zid construit ilegal pe domeniul public, însă acest zid era vechi. Şi de pe o caramidă, pe la mijlocul fragmentului de zid, picura o substanţă gelatinoasă. Hm, e prea complicat, n-are rost să mă bag, mai bine-mi văd de treabă, e unul din principiile mele de viaţă literară, mai bine las baltă zidul ăsta, cu toate semnele lui de întrebare. Să ne amintim că e ora trei noaptea, e târziu aşadar, poate am să merg la culcare…
           
            Era ora trei si un individ de statura mijlocie, cu pantaloni, sacou si cravată, mă privea insistent de mai bine de o sută optzeci de minute. Se ridica pe vârfuri, mă mirosea, se rezema cu spatele de mine părând a dori să se scarpine precum porcii de gard, se apleca şi mă gâdila pe membrele inferioare, întrebându-se cu voce tare de unde am apărut, cine m-a adus şi dacă ar trebui sa fiu dus de acolo sau păstrat si cercetat în amănunt în vederea cine ştie căror dezvăluiri. Ciudat în toată afacerea asta era faptul că nu eu eram întrebat în legătură cu soarta mea, ci domnul ăsta nocturn îşi făcea singur atâtea griji. Îl priveam de sus şi îl lăsam să se necăjească, oricum era treaba lui, la urma urmei avea de rezolvat o problemă care i se părea serioasă, mă amuza într-o oarecare măsură. Se apleca, se ridica din nou pe vârfuri, se întorcea, făcea câţiva paşi, revenea, mă pipăia, era intrigant la un moment dat, însă a sfârşit prin a mă plictisi şi am început să-l scuip scurt şi repetat, după o metodă învăţată demult şi care n-a dat greş niciodată…