O zi

           Fusese ca un fulger, nu e nimic exagerat în comparaţia asta, deşi de milioane de ori ea e folosită în mod exagerat. În cazul lui, chiar aşa fusese. Era în trecere prin orăşelul acela, care nu interesa pe nimeni, cu excepţia negustorilor de tarabă veniţi din satele înconjurătoare spre a-şi vinde unul cartoful, altul ceapa şi pătrunjelul, altul priceperea. Erau atât de mulţi negustori încât ei înşişi ştiau că ziua aceea le va aduce un profit minim, dacă nu cumva vor rămâne cu puşculiţa goală. Unii dintre ei, plictisiţi, deveniseră clienţii celorlalţi şi era plăcut pentru Marius să observe această luptă între vânzător şi client, acest război psihologic în care unii, definitiv învinşi, ajunseseră să-şi nege propria raţiune de a fi, oferindu-se de bună voie celorlalţi. Un fel de masochism al negustorului, se gândea Marius, oprindu-se în faţa unei florărese, undeva la marginea pieţei. Şi deodată o văzu! Era acolo, într-un colţişor izolat, abia întrezărită, într-un ghiveci minuscul din lut ars. O recunoscuse imediat, era floarea aceea – probabil că e cel mai potrivit să o numim aşa, pentru că se pare că înfloreşte totuşi într-un anumit moment al anului, pentru câteva minute – pe care i-o arătase tatăl său în urmă cu mulţi ani – câţi să fie, se gândea Marius, fără să găsească un răspuns satisfăcător -, în ziua cea mai nefericită a copilăriei şi a familiei sale deopotrivă. Nu o poţi găsi în nici o florărie din lume, îi spusese tatăl, nu e cunoscută de nimeni, este una din acele plante care se ascund privirii oamenilor, iar dacă se decid să devină vizibile, se întâmplă doar o singură dată, şi atunci totul s-a sfârşit. Marius rămăsese fără grai, deşi ar fi vrut să vorbească, să pună mii de întrebări, cui se arată, de ce aleg să se arate într-un moment sau altul, care sunt celelalte plante din aceeaşi categorie şi, mai ales, ce legătură aveau toate acestea cu ei doi, de ce nu se arătase numai tatălui sau numai fiului, de ce era nevoie să se arate amândurora în acelaşi timp? Din păcate însă fiul nu avea curajul să întrebe, iar tatăl nu era capabil să răspundă. Tot ce mai putea face era să repete la nesfârşit că totul s-a terminat, că nu mai există ieşire şi alte mesaje ale unei apocalipse personale în care fiul nu înţelegea de ce este implicat. De fiecare dată când îşi pusese întrebarea mai târziu, nu reuşise să ajungă la un răspuns cât de cât satisfăcător, refăcea parcursul până la floarea aceea, trecuseră un deal, apoi traversaseră o pădure de stejar destul de uniformă, la marginea căreia erau nişte tufe ridicole care nu anunţau nimic interesant. Şi tocmai acolo, în faţa acelor tufe, tatăl se oprise ca fulgerat – pentru că prima comparaţie cu fulgerul îi venise de fapt în minte atunci – şi îi prezentase fiului o teorie pe cât de scurtă pe atât de ilogică, lăsându-i viaţa bântuită de mistere, după care plecase în lume.
Totul se schimbă atunci când o asemenea floare îţi iese în cale, repetă Marius, fără să-şi dea seama că vorbea tare. Abia când ridică privirea înţelese că în tot acest timp florăreasa folosise toate metodele pe care le cunoştea ca să-l facă să cumpere, începând probabil prin a lăuda planta la care domnul se holba cu atâta zel, după care trecuse în revistă toate celelalte plante pe care le avea sau de care putea face rost în cel mult câteva zile. Îi vorbi despre plantele decorative, pe care le vrei pentru a-ţi cultiva simţul estetic, despre cele pe care le ţii în casă spre a-ţi oferi permanent o rezervă de oxigen proaspăt, despre plantele din care poţi face infuzii utile în diverse situaţii şi, în sfârşit, despre acele plante care îţi măresc potenţa de sute de ori, transformându-te peste noapte în bărbatul cel mai viril care poate exista. Abia după toate acestea femeia înţelese că nu avea de a face cu un client, ci cu un nebun care bântuie prin oraş încoace şi încolo fără un scop precis şi care se oprise – ce ghinion teribil! – chiar în faţa tarabei sale, iar această concluzie îi provocase o ură atât de mare încât începuse să-l jignească în fel şi chip, să-l ameninţe, să-l înjure şi chiar să-l lovească peste cap cu un buchet de garoafe uscate, pe care oricum nu le mai putea vinde. Marius o privise drept în ochi şi înţelesese tot ce se întâmplase, după care îi întorsese spatele cu toată demnitatea de care era capabil. Îi cunoştea el pe precupeţii ăştia de doi bani…
Întors acasă, încercase fără folos să doarmă. Avea impresia că toate obiectele din jur au prins viaţă şi au început să strige. Cele mai multe dintre ele îl jigneau, continuând eforturile precupeaţei, altele îi râdeau în faţă, aducându-i aminte de toate eşecurile suferite în existenţa sa atât de banală. Erau poveştile lui de iubire, visurile sale de copil, planurile sale profesionale, călătoriile pe care le făcuse şi pe care îşi dorise să le facă, tot zbuciumul lui sufletesc, toată istoria sa personală îi era aruncată în faţă, terfelită de toate obiectele pe care le adunase în timp, care sperase că aveau să reprezinte mediul său intim, să mobileze spaţiul îngust în care se închisese şi care sperase că îi va oferi toată siguranţa şi toată liniştea de care avea nevoie. Fiecare pahar, carte, faţă de masă, perdea, vază, dulap, pat sau scaun îi arunca în faţă imagini ale propriului trecut, fie el trăit cu adevărat sau doar plănuit, visat, simţit sau sperat, trecutul său interior laolaltă cu cel exterior, viaţa lui, pe care de atâtea ori refuzase să şi-o asume, aruncând responsabilitatea când asupra adevăratului său tată, când asupra mamei, când asupra tatălui vitreg, când asupra întregii lumi. El era singurul inocent, cel puţin aceasta fusese principala iluzie cu care îşi alimentase puţina bucurie existenţială. Şi acum toată această naivitate îi era aruncată în faţă de un televizor, da un bec sau de un aspirator care nici măcar nu mai funcţiona şi pe care se îndurase să îl păstreze doar pentru că se obişnuise cu prezenţa lui. Toate îl ameninţau, îl jigneau şi aruncau în el cu amintiri. Îi era teamă de propria sa casă, de propriile obiecte, ajunsese să-i fie teamă până şi de sine însuşi. Cu totul şi cu totul neaşteptată, avea să apară totuşi o mică mângâiere:
- Bună, Marius, tu nu mă vezi, pentru că nu mai ştii unde m-ai părăsit, dar eu mă gândesc la tine în fiecare dimineaţă, când ar trebui să-ţi ofer o respiraţie sănătoasă şi plăcut mirositoare. Dar asta numai cu condiţia ca tu să vrei, tu ar fi trebuit să iei decizia aceasta…
Ah, dacă n-ar fi rostit cuvântul decizie, era atât de greu să-l suporte, şi de altfel celelalte obiecte profitaseră de ocazie pentru a închide gura rebelului care îi păstra încă acelui stăpân odios o umbră de prietenie. Marius rămăsese blocat, în faţa oglinzii, fără să se privească propriu-zis şi fără să ştie ce să facă. Se simţea trist, dar cel puţin aceasta era o certitudine. Ce ridicol, îi trecu prin minte, să te laşi distrus de o plantă necunoscută şi să încerce să te salveze o periuţă de dinţi. Pot fi acestea coordonatele unui destin omenesc normal?
În ziua aceea, Marius Brebenel suferise un atac de panică. Era furios că nu îl putuse prevedea, avea un sentiment ciudat de vină, i se părea că simte un fior teribil apărut de undeva din adâncul fiintei, pe care încercase să-l ascundă ani de-a rândul, rămânând totuşi cât de cât conştient că nu era un simplu joc, că felul în care acţiona o să-l coste odată-şi-odată mai mult decât şi-ar fi putut permite să plătească. Era simplu, era nevoie de un calcul elementar pentru a înţelege, de o evaluare de tipul pion a contra pion a pe tabla de şah sau, şi mai simplu, rege contra rege. De fapt era o poziţie rege contra rege, dar se temea să facă o astfel de comparaţie. Ca şi cum te-ai duce la restaurant, te-ai invita, ţi-ai oferi ceva de băut, ai schimba câteva bârfe cu chelnerul, apoi ai simţi o uşoară ameţeală, ai cere încă un pahar de vin ca să te lămureşti, ţi se va părea prea cald şi vei cere unul mai rece ca să dregi senzaţia neplăcută de pe cerul gurii, apoi vei cere încă un pahar ca probă finală şi, în sfârşit, unul drept concluzie. După care ţi se va oferi din partea casei o notă de plată care va începe prin a te surprinde. Te vei întreba după care logică e făcută şi vei căuta în arhivă o situaţie similară. Apoi te vei mira de trei ori, vei căuta portofelul şi vei găsi la capitolul bancnote una singură, de o valoare îndoielnică, iar la capitolul monede atât cât să plăteşti o excursie cu autobuzul de la un capăt la celălalt al oraşului. Şi asta doar pentru că un bilet până la marginea oraşului costă la fel de mult cât un bilet până în centru sau până pe bulevardul Mihai Viteazul (aha, va spune un cititor, acţiunea se petrece în oraşul Sibiu, observaţie care pe tine, Marius Brebenel, fiul lui George Brebenel, născut Uscăţilă, însurat la douăzeci de ani – prematur de tot, după unele păreri -, preluat numele soţiei după o convingere sumară asemănătoare cu o execuţie, mutat în Sibiu la douăzeci şi doi, convieţuit fericit trei ani, avut un copil – e vorba despre tine, Mariusică!!! –, plecat de acasă pe neaşteptate, întors peste un an, alungat de nevastă, pierdut urma definitiv…- nu te va afecta în absolut nici un fel.) Da, atacul de panică ar fi trebuit să fie prevăzut şi recunoscut imediat. În felul acesta, ideea unui tratament ar fi venit de la sine. Dar, cum Marius Brebenel nu a vrut să prevadă, ci a acceptat să trăiască în inconştienţă, ca orice om fericit, atacul de panică a venit pe neaşteptate şi a avut un efect teribil. Au început să-i tremure rău de tot încheieturile, apoi i s-au învârtit ochii, i-a plescăit limba şi i-au ţiuit urechile, toate aceste elemente având o durată variind între cinci şi patruzeci şi cinci de minute; după care i-au tremurat o vreme membrele inferioare, în alternanţă cu cele superioare, un fenomen neplăcut pentru Marius Brebenel, obişnuit să aibă membre puternice; după care i-a apărut o scobitură hilară în talpa dreaptă, obligându-l să sară într-un picior mai mult de o jumătate de oră şi aducându-i aminte de şotronul jucat pe asfalt într-o altă epocă, apoi scobitura s-a transmis simetric la piciorul al doilea obligându-l să se aşeze (ca amuzament vom menţiona faptul că omul nostru a avut iniţial impresia că era vorba de o singură scobitură, pe care picioarele şi-o transmiteau alternativ, fapt care l-a determinat să sară de pe un picior pe altul câteva zeci de secunde, până a înţeles cât se poate de bine ce se întâmplase); după care au început să-i ardă buzele, să i se usuce gura şi să simtă înţepături în vârful degetelor; ceva mai încolo, dar nu după mult timp, au început să-l usture palmele şi să i se îngălbenească unghiile, ceea ce l-a dus pentru o secundă cu gândul la o reclamă TV care începea în felul acesta: „Bună, sunt eu, ciuperca, m-am ascuns în unghiile tale pentru că e un spaţiu atât de familiar! Vreau să te anunţ că voi pune definitiv stăpânire pe acest imperiu şi că nu se va inventa niciodată unguentul, sprayul sau antibioticul care să te scape de mine”. Marius Brebenel va râde puţin, dar îşi va aduce imediat aminte că se află într-o situaţie oribilă, cel puţin în ceea ce priveşte organismul, căci spiritul, ho-ho, asta era partea lui puternică, aici nu ne atacă bacteriile sau ciupercile, aici noi rămânem stăpânii, noi guvernăm, hă-hă-hă… După care eroul nostru va face o scurtă cercetare de dicţionar medical, întins pe o parte. Va citi despre panariţiu, zis şi sugel, sugiuc sau păducel, dar ultima variantă doar cu utilizare regională, va afla că urticaria este nimic altceva decât o erupţie de papule şi că se află în relaţie de complicitate cu starea funcţională a ficatului, că există câteva zeci de variante de bube, începând cu buba dulce, zisă şi eczemă madidantă şi terminând cu buboiul, că zgaiba este un semn bun şi că există terapii alternative pentru problemele de lingurică.
Marius Brebenel va lăsa dicţionarul şi se va întoarce pe podea pentru a-şi oferi un moment de meditaţie, adică va întoarce privirea din exterior înspre interior şi va încerca să-şi coordoneze ceakrasurile şi să rămână zen. Apoi va porni televizorul şi se va delecta cinci minute cu noile cercetări în domeniul genetic, unde specialiştii au reuşit în sfârşit să obţină un cal cu inimă de vacă (ceea ce-i conferă blândeţe şi echilibru) şi cu ţesuturi de porc (ceea ce-i asigură un mai bun succes de piaţă în anumite zone ale globului). Marius se va întreba fără voia lui dacă nu cumva a consumat carnea unui asemenea animal, şi dacă genetica va ajunge vreodată la transformări radicale de specii cum ar fi obţinerea unei gâşte cu cap de crocodil sau, şi mai şi, a unui purece copitat, ca în poveştile copilăriei. Sau dacă vor reuşi amestecul între plante şi animale, astfel încât pielea de bou să aibă gust de prună uscată, iar cea de porc să miroasă ca o pădure de conifere. Fără răspuns, Marius Brebenel va schimba canalul şi va urmări un minut un concurs în care candidaţii devin milionari, apoi un reality-show în care cinci persoane sunt obligate să convieţuiască doi ani în acelaşi grajd cu trei vaci şi doi boi (iarăşi ideea de vacă, îi va trece prin minte lui Brebenel), spre a se vedea dacă îşi pot schimba limbajul şi obiceiurile alimentare. Răspunsul personajului nostru veni instantaneu : NU SE POATE, apoi schimbă canalul şi privi trei minute şi jumătate un serial cu eroi în care băieţii ştiau karate, iar fetele machiaj şi unde se urmărea anihilarea unei bande de traficanţi de droguri (răul) de către un grup de tineri idealişti (binele). Ultima încercare a lui Marius Brebenel fu un canal pe care rula un desen animat în care orice fiinţă era capabilă să zboare, iar oamenii se luptau cu roboţii pentru controlul planetei. Ceea ce atrase atenţia lui Marius fu panglica albastră cu care se legau – nu se ştie de ce – la cap, atât oamenii, cât şi roboţii. Niciodată nu m-a atras SF-ul, îşi zise Brebenel închizând televizorul.
Între timp genunchii lui Brebenel deveniseră enormi, obligându-l să se întoarcă pe spate şi să privească tavanul, ocupaţie care duse în scurtă vreme la bulbucarea completă a ochilor şi la o dereglare destul de ilogică a circulaţiei periferice. Uscăciunea îi trecuse din gură în gât şi apoi în plămâni, simţea o senzaţie de sete atât de puternică încât n-ar fi putut fi reparată decât de băutura cu bule provocatoare de fericire despre care aflase într6una din zile din ziarul său favorit, la pagina numărul trei. În mod cu totul ciudat chiar la pagina trei, îşi spuse Marius, şi asta avea o mare importanţă, pentru că ziua sa de naştere era trei, mama sa avea trei fraţi, prima lui zi de şcoală fusese într-un trei octombrie, din cauza amânării începutului de an şcolar în urma unei isterii naţionale provocate de un microb la modă, marile lui iubiri ratate fuseseră în număr de trei şi în fine, ţinând cont de apariţia tatălui vitreg, putea spune că avusese trei părinţi. De aceea era sigur că băutura gazoasă la care se gândise adineauri nu putea decât să aibă o semnificaţie simbolică, ceva care să poată explica fără dubiu absolut tot ce i se întâmpla în acest timp de avarie generală a fiinţei sale, cu care numai Grégor Samsa s-ar fi putut lăuda, şi poate nici chiar el. Căci suntem fiinţe unice şi nimeni nu se poate lăuda cu viaţa noastră, suntem egoişti şi iubim tot ce ne aparţine, vrem să nu semănăm cu nimeni şi să nu ne putem defini decât prin noi înşine: Marius Brebenel, personaj caragialo-rabelaisiano-kafkiano-baronian, clădit după legile universale ale creaţiei, cu drepturi, obligaţii şi voinţă, cu posibilitatea de a se umfla şi dezumfla, de a poseda bube, zgaibe şi viermi intestinali într-o cantitate suficientă încât să provoace procesele intelectuale cele mai trăsnite şi pe deasupra, născut într-o zi de joi, trei aprilie, iar trei nu e treisprezece şi joi nu e vineri.
Cu o floare nu se face un destin, încercă să filosofeze Marius Brebenel, cu puţinele resurse mentale rămase în urma acestei încercări. Punctul culminant al panicii sale fusese momentul în care se umflase atât de tare încât singura posibilitate de a se deplasa era să se rostogolească, ceea ce încercase până la urmă să facă, însă, în cei câţiva metri pătraţi în care trăia era o încercare prea curajoasă şi nu reuşise decât să cadă din pat. Se apropiase cu chiu cu vai de uşă şi aşteptase acolo o decizie, nu se ştie de unde. Spera că uşa se va deschide şi va putea să se strecoare cumva afară sau că un vânt puternic va distruge casa şi-i va reda libertatea, ajunsă acum singura lui iluzie. Treceau orele şi nu se întâmpla nimic din toate acestea. Nici un semn din lumea aceasta, nici din cea de dincolo, nici din vreo altă lume. Era el, Marius Brebenel, întins pe covor, în faţa uşii, aşteptând ca lucrurile să se limpezească şi privind cu ochii minţii sau, cine ştie, cu cei fizici, o defilare nebănuită de forme şi de gânduri pe care nimeni din familia sau din cunoscuţii lui sau din capetele luminate ale acestei lumi nu o văzuse vreodată. Şi asta îl făcu să creadă pentru o clipă că poseda un secret uriaş şi un val pasager de bucurie îi izbi mădularele. După care crezu că trăise revelaţia finală şi aşteptă să moară. Dar nu muri.