Cât să fi mers? Se găsea într-o pădure destul de deasă, una dintre pădurile pe care le descoperise prima oară în visul lui de copil, căci la el toate aventurile începuseră cu un vis de copil. Cele mai multe se şi terminaseră în acelaşi fel, dar rămăseseră câteva care să-l bântuie, căci dacă n-ar fi visele, ce ne-am face, să vedem zilnic numai realitate, ce oroare! Nici n-ar fi fost greu să se descotorosească de ele, un simplu efort de voinţă, intervenind indiferent în ce moment al dezvoltării personalităţii sale, al descoperirii sale ca om cu o individualitate aparte, ar fi fost suficient. Îşi amintea vorbele unchiului Fane:
- Uite, fii atent! – unchiul Fane începea aproape
orice frază prin Fii atent! – Să zicem că astăzi vrei să te laşi de fumat. Nu că ar fi vorba de vreun pericol pentru sănătate, că ai fi citit tu vreun articol în ziar cum că nu trebuie să fumezi pentru că rişti una sau alta ori că ţi-ar fi zis mamă-ta să renunţi că n-ar fi bine, nu asta ne interesează pe noi acum. Pur şi simplu te-ai hotărât să te laşi de fumat, înţelegi?
- Da, unchiule, răspundea el, nu pentru că ar fi
înţeles, ci pentru că unchiul Fane ţinea cu tot dinadinsul să se asigure că înţelegea.
- Aşa. Păi te gândeşti întruna cum să faci, întrebi în
stânga şi în dreapta, te chinuieşti să îţi aminteşti tot felul de teorii auzite ocazional, câte nu poţi să faci! Dar de fapt răspunsul este simplu, este în-tot-dea-u-na simplu, nepoate. Trebuie să vrei şi atât. Să zici că vrei. Şi în momentul acela ai şi renunţat la fumat. M-ai înţeles?
- Da.
- Nu spui doar ca să scapi de teoriile mele?
- Nu, unchiule, nici vorbă.
- Deci ai de gând să te laşi de fumat?
- Dar, unchiule, eu nu fumez…
- Ce, mă??? Nu vă ştiu eu pe ăştia tinerii? Cum
plecaţi de acasă, cum faceţi orice vă stă în putinţă ca să vă agăţaţi de orice viciu, de orice vă poate face rău. Iar când vă spunem, noi, cei mai trecuţi prin viaţă, cum e treaba cu toate astea, ce înseamnă să fii tânăr şi să crezi în orice, vă uitaţi în altă parte şi nu ascultaţi nimic.
- Unchiule…
- Nici un unchiule, las’că m-ai supărat.
- Dar eu…
- Ce?
- Eu nu fumez!
- Păi nu vorbeam neapărat despre fumat, înţelegi?
- Dar despre ce, atunci?
- Cum despre ce, doar te-am întrebam dacă înţelegi
şi mi-ai răspuns că da.
- Aşa mi s-a părut…
- Vouă aşa vi se pare. Nici nu mă mir să aud asta.
Nici nu mă mir…
Unchiul Fane pleca mereu supărat în urma unei discuţii cu el şi nu ştia prea bine de ce, dar se simţea puţin vinovat şi se întreba periodic dacă nu cumva greşea, pentru că unchiul Fane era unul dintre simbolurile familiei, el reprezenta reuşita, marele succes în plan social şi financiar. Lucra în armată, şi asta nu de acum, când nu mai reprezenta aproape nimic să lucrezi în armată, ci de mai demult, când să fii ofiţer însemna automat să fii erou, să câştigi mai mult decât tot neamul de pârliţi cu care te înrudeşti întâmplător şi pe care i-ai abandonat la ţară, că aşa te-a obligat funcţia şi prin faţa cărora defilezi o dată sau de două ori pe an, ca să le aminteşti că ai fost ca ei şi că ai ajuns cine ai ajuns, că nici nu le poţi explica prea bine cine eşti, că e prea greu şi ei n-ar putea înţelege. Dar lui, tânărului nepot aflat la liceu, îi mai spunea şi nepotul se simţea cumva încurcat pentru că toţi ceilalţi îl considerau un privilegiat, iar el nu ştia prea bine în ce constă acest privilegiu, deşi se simţea bine uneori în compania unchiului.
- Eu am plecat de aici în urmă cu peste cincizeci de
ani, măi băiete…
Iată una din propoziţiile cu care îşi începea unchiul Fane istoria spusă şi respusă de sute de ori.
- Aici în sat erau doar treizeci-patruzeci de case.
Din cauza asta pe cei mai mulţi dintre locuitorii de acum nici nu-i cunosc. Vin acasă în fiecare an şi parcă văd mereu oameni noi, nu ştiu ce îi atrage aici, tot felul de venetici… Aşa a venit şi tatăl tău, să ştii. Nu i-am acordat prea mare încredere la început, pentru că nu se cădea s-o fac. Adică nu eram din aceeaşi oală, cum se spune. Dar am înţeles încet-încet că era băiat bun. Făcea şi una şi alta, muncea în toate părţile ca să îşi crească plozii şi, spre surprinderea tuturor, s-a descurcat binişor, deşi nimeni n-ar fi crezut. Era greu, a fost povestea asta cu comunismul, care…
De obicei pe la începutul poveştii cu comunismul nepotul se scuza că uitase să-şi facă temele la matematică şi trebuia să plece. Nu avea niciodată teme la matematică, materie care la secţia de filologie nu se făcea aproape deloc, dar ştia că pentru fostul colonel era lucru sfânt, una din cheile succesului, ceva de genul, nu e de ajuns să pleci de acasă, trebuie să ştii şi ceva matematică…
Pădurea aceea era tânără ca şi el, asta îl încuraja oarecum. Erau fagi supli, cu coroana îngustă, permiţând soarelui să pătrundă la tot pasul până la covorul de frunze - în pădure este un uriaş covor de frunze, care adăposteşte o mulţime de specii, în general gâze, aşa scrisese într-o compunere, prin clasa a cincia.
- Gâze? Întrebase tovarăşa Delfina.
- Păi da.
- Mie nu-mi răspunzi aşa, elev!
- Gâze, tovarăşa profesoară!
- Dar de care, elev?
- Nu ştiu.
- Atunci de ce scrii?
- Pentru că am avut ca temă.
- Ţi-am spus eu să scrii despre gâze?
- Nu.
- Dar despre ce?
- Despre natură…
- Şi unde e natura?
- În pădure…
Nu ştia nici acum de ce, dar profesoara Delfina
apreciase atât de tare explicaţia finală încât îi pusese nota nouă. Probabil că avusese totuşi o compunere bună, se gândise după-amiaza, întins pe pat, citind cu întreruperi meditative unul din basmele cu care îşi păcălea plictiseala.
Şi fagii erau întretăiaţi din loc în loc de cărări, dar numai cărări care plecau din mijlocul pădurii, de parcă ar fi fost intenţionat scoase în calea lui de cine ştie ce entitate care voia să-l ispitească. Aveau ceva ciudat, unele plecau spre dreapta, altele spre stânga, altele se adânceau pur şi simplu în pădure fără nici o logică. Nici una nu părea să se intersecteze cu cealaltă şi faptul că porneau din mijlocul pădurii şi că nu o traversau într-un sens sau în altul îl făcea să se îndoiască de importanţa lor. În fond, era simplu. Se găsea într-o pădure de fagi tineri, era foarte sigur de asta. Nu era prima pădure de acest fel pe care o vizitase şi câteodată avea impresia că recunoaşte unele aspecte, era convins că aşezarea copacilor într-o pădure nu are nimic de-a face cu întâmplarea şi că nu depinde decât în foarte mică măsură de geometria după care fuseseră plantaţi. Convingerea sa era că arborii se deplasau de îndată ce scăpau de supravegherea atentă a pădurarilor sau a locuitorilor. De aceea nimeni nu înţelegea de ce copacii nu erau aşezaţi în linie, aşa cum fuseseră plantaţi.
E un haos care îmi place, îşi spusese cândva, nu-şi
mai amintea exact cu ce ocazie, dar ce importanţă avea, viaţa lui se definea foarte bine prin acest termen, el era însăşi substanţa tinereţii sale, se aruncase în braţele acestui haos, acestui vid înşelător cu aparenţă misterioasă şi pentru care nu există nici o cheie, nici o inteligenţă care să-l ofere tuturor spre admirare şi înţelegere. Era el însuşi acel gol, acea alergare de jur-împrejurul propriului suflet, al acelei chemări măreţe spre imensităţi îndepărtate pe care chiar el o inventase într-unul din momentele de euforie cu care se îndeletnicea cândva. Căci aşa era el, un inventator de euforii, dar nu unul savant, nu unul altruist, care să facă descoperiri pentru lume, nu asta îl interesa pe el, ci o glorie narcisiacă, imposibil de înţeles pentru alţii. Se agăţase de pădurea asta de fagi din capriciu, putea să fie orice alt fel de pădure, cunoştea de exemplu configuraţiile a sute de păduri de stejari, de plopi, de salcâmi sau de brazi, călătorise aievea prin crângul de arini de pe malul acelui râu al copilăriei, cum se chema oare, trebuie să existe undeva într-un colţişor al sufletului, dacă mai avea aşa ceva, ca să nu mai vorbim de surpriza cu care admirase plantaţia aceea de sălcii pe care ţăranii o folosiseră câţiva ani numai pentru legarea snopilor de coceni, după care o defrişaseră pe neaşteptate, aşa, tot dintr-un capriciu. De altfel auzise cândva, de la unul dintre mentorii săi familiali că nu exista cu adevărat pădure de fagi, şi asta pentru că oamenii adăugau tot timpul într-o asemenea plantaţie câţiva carpeni, câte un tei sau un cireş sălbatic, dacă nu cumva făceau chiar un amestec total ilogic şi hazardat de genul plantează orice, numai să crească pădure, că pe nimeni nu interesează ce conţine. Dar nu era aşa, pe el îl interesaseră dintotdeauna lucrurile acestea, o pădure nu e doar o plantaţie oarecare, e un spaţiu mitic, privilegiat nu doar pentru că ar fi frate cu un neam sau cu altul cum în mod cu totul eronat consideră ba unii, ba alţii, nici pentru că ar fi o rezervă de oxigen a omenirii – ce aberaţie, ar însemna să mă plimb, să visez, să mă rog, să mă ascund, să meditez, să strig, să urlu, să scriu, să caut, să mă rătăcesc într-un rezervor! Un rezervor al omenirii, adică al nimănui, pentru că omenirea e doar un concept în care nimeni nu crede. Dar el credea în pădure din tot sufletul, dacă mai avea aşa ceva, cum spuneam mai devreme, el credea în viziuni, în himere, în străfulgerări, în toate poveştile mimate de secole de mişcările vagi ale frunzelor vii şi ale frunzelor moarte, căci numai oamenii nu pot spune poveşti după moarte, ele pot.
- Fii atent! spusese unchiul Fane. Pentru oamenii
serioşi, care vor să aibă un viitor, să se afirme aşadar, există şcoala. Te duci acolo ani în şir, cu caietul şi creionul şi înveţi matematică. Nu există ceva mai important în formarea unui om. Totul este matematică pentru cei care îşi dau seama pe ce lume trăiesc. Dacă nu, rămâi toată viaţa un sălbatic. Iar pentru sălbatici există pădurea. M-ai înţeles?
De aceea poate nu vrusese el să vadă lumea în termeni matematici sau poate nu putuse, ce mai conta, asta era o poveste veche şi nu era singura privinţă în care se scuza folosindu-se de presiunea pe care o făcuseră oameni ca unchiul Fane asupra sa în perioada de formare. Îi plăcea să ia totul în răspăr, să contrazică pe toată lumea prin faptele lui, să fugă de orice tentativă de subjugare a voinţei proprii, îi plăcea să fie el însuşi, să se inventeze de unul singur, să se definească şi să se înţeleagă doar el. Era un trădător, pentru că reuşise întotdeauna să-şi facă mulţi prieteni, dar îi făcea plăcere să nu se lege de ei şi să-i părăsească de îndată ce se ivea ocazia. Este un libertin, îi spusese cândva profesorul de sport mamei sale fără să ştie ce însemna cuvântul.
- Nu putem, doamnă, să-l strunim, nu ascultă, nu avem ce să-i facem, poate dumneavoastră acasă reuşiţi ceva, altfel va merge pe o cale greşită. Aşa zisese. De parcă ar fi aşa de uşor să alegi o cale greşită fără să te păcăleşti. Şi aici putem avea de-a face cu aparenţe, da, să ştiţi că nu e uşor să alegi o asemenea cale, domnule profesor. Trebuie să ai oarecare calităţi, pe care nu oricine le poate înţelege, asta ar fi trebuit să-i spună şi se amuza gândindu-se cum profesorul acela muşchiulos ar fi suflat din fluierul metalic ca să-l strunească şi să-i arate calea cea bună… Dar, dă-l încolo, ce importanţă au sfaturile lui, cred că nici nu ştie matematică, vorba unchiului Fane.
Bine, dar, la urma-urmei, cât sa fi mers prin pădurea aceea? O secundă, poate două, doar revelaţiile importante durau mai mult. În ceea ce o priveşte pe ea, tradiţionala, mitica, interminabila pădure de fagi, îţi tăia repede cheful de orice plimbare, pentru că duhnea îngrozitor a vis ieftin, din acelea cu care eşti răsplătit uneori după doisprezece ore de muncă stupidă şi inutilă. Că doar ţi-a zis unchiul Fane că trebuia să înveţi matematică…