Nu mai plouase cam de douăzeci de luni. Oamenii trăiau din ce reuşiseră
să agonisească înainte de secetă. De fapt, ca să fiu sincer, deşi asta
nu serveşte la nimic în cazul de faţă, cei mai mulţi dintre ei nu mai
trăiau deloc. Alţii trăiau doar puţin, cât să respire, să consume o
picătură de apă, ascunsă cu grijă în beci - ce bine era să ai un beci
pe vremea aceea! -, să mănânce şi... cam atât. Pe scurt, s-ar spune că
ei supravieţuiau. Auziseră de nenumărate ori că nu mai avea nici un
sens să o facă, pentru că seceta aceea avea să fie ultima, iar
rezervele de hrană şi de apă nu aveau să ţină la nesfârşit, dar ei nu
credeau. Îşi raţionalizaseră viaţa în mod aproape ştiinţific şi în
fiecare clipă visau ploaie, ceea ce însemna pentru ei fericire. Nu se
priveau, nu aveau de ce să o facă. Ajunseseră la un o comunicare
telepatică atât de bine pusă la punct, încât aceea avea poate să rămână
singura mare cucerire a acestor vremuri grele. Când deschideau ochii, o
făceau doar pentru a vedea dacă plouă. Toate celelalte obiecte, fiinţe
şi fenomene le vedeau deja foarte bine cu ochii închişi, dar ploaia nu,
uitaseră imaginea şi sunetul ei şi se temeau că nu o vor mai
recunoaşte, în cazul în care va veni, şi atunci da, în acel moment vor
fi cu toţii pierduţi.
O parte dintre cei duşi încercaseră să descopere surse de apă în adâncimile pământului. Şi găsiseră. Mai întâi la şapte metri - o victorie atât de uşoară! - apoi la doisprezece, după aceea la douăzeci şi până la urmă nu mai găsiseră deloc. Se temuseră în van că vor ajunge la centrul pământului, unde se vor prăbuşi în flăcări. Dar pământul nu mai avea demult centru. Poate nu am săpat în locul potrivit, îşi spuseseră şi, cu ultimele forţe, se aruncaseră în adâncurile unei alte fântâni. Dar izvoarelor le plăcea să se joace de-a v-aţi ascunselea. Aşa că, vrând-nevrând, ei au murit în joacă.
O altă parte dintre cei duşi îşi petrecuseră ultimele săptămâni din viaţă cântând. Nu de bucurie, nici de tristeţe, era un cântec fără sentiment, care uneori semăna cu un strigăt. Deveniseră paparude, aceasta a fost condiţia lor finală. Aşa că şi moartea lor a semănat puţin cu un joc, cu o tonalitate mai sumbră decât a săpătorilor. Cântecul le devenea tot mai mult strigăt, iar mai încolo nu se auzise decât un simplu ecou, ce mai rămăsese din vocile lor.
Mai erau alţii care pieriseră cu genunchii înfipţi în pământ. Erau cei care păreau să regrete păcatele lumii şi care cereau salvarea divină. Nu erau mulţi. În general, oamenii aleseseră acţiunea directă. Dar, dacă nu puteau face nimic care să-i salveze, nu voiau să accepte nici un regret.
Şi în sfârşit, ultima categorie era a celor care aleseseră să li se pară. Pentru ei ploua în fiecare zi, turna, măi frate, cu găleata, cu butoiul, turna cu toate cele, pentru ei cerurile erau deschise şi ar fi putut să zboare, dar pentru ce ar fi făcut-o, când aveau atâta ploaie, doamne. Erau uzi până la piele şi în jurul lor pământul devenise mocirlă. Se ţineau unii de alţii să nu alunece, să nu cadă, s-ar fi putut îneca şi ar fi fost ridicol, mocirla aceea era bucuria ultimelor zile, trebuia trăită, sentimentele lor rezonau în mâlul acela moale, pământul se îneca treptat şi aceea avea să fie moartea lor. O moarte de pământ şi de apă.
Rămăseseră aşadar câţiva, zece, cincisprezece, nu i-a numărat nimeni. Ei erau supravieţuitorii care aleseseră să se bazeze pe două elemente: raţionalizarea resurselor şi aşteptarea. Primul le reuşise foarte bine, totul fusese calculat până în cele mai mici detalii. Al doilea le punea însă unele probleme, deşi se prefăceau că nu le observă, se minţeau că timpul se oprise la rândul lui şi că totul se va relua odată cu reînceperea ploii. Atunci îşi vor reveni din agonie şi vor strânge rândurile, vor da naştere la copii şi vor reface totul, absolut totul ca înainte. Pentru că, la urma urmei, totul fusese bine înainte, de-asta erau aşa de nostalgici şi de-asta ţineau cu tot dinadinsul să rămână în viaţă.
Numai că timpul nu se oprise, unul dintre ei o ştia cu precizie, deoarece el trişa, nu deschidea ochii pentru a vedea dacă plouă, ci pentru a se vedea pe sine. Şi în fiecare zi era altfel, ceea ce îl neliniştea şi îl bucura în acelaşi timp. Îl neliniştea pentru că ar fi vrut ca, atunci când viaţa îşi va fi reintrat în drepturi, să simtă la fel ca înainte, dar îl bucura pentru că aceasta era garanţia supravieţuirii: înţelesese că se transforma.
El avea să fie reprezentantul noii specii, omul de după ploaie.
O parte dintre cei duşi încercaseră să descopere surse de apă în adâncimile pământului. Şi găsiseră. Mai întâi la şapte metri - o victorie atât de uşoară! - apoi la doisprezece, după aceea la douăzeci şi până la urmă nu mai găsiseră deloc. Se temuseră în van că vor ajunge la centrul pământului, unde se vor prăbuşi în flăcări. Dar pământul nu mai avea demult centru. Poate nu am săpat în locul potrivit, îşi spuseseră şi, cu ultimele forţe, se aruncaseră în adâncurile unei alte fântâni. Dar izvoarelor le plăcea să se joace de-a v-aţi ascunselea. Aşa că, vrând-nevrând, ei au murit în joacă.
O altă parte dintre cei duşi îşi petrecuseră ultimele săptămâni din viaţă cântând. Nu de bucurie, nici de tristeţe, era un cântec fără sentiment, care uneori semăna cu un strigăt. Deveniseră paparude, aceasta a fost condiţia lor finală. Aşa că şi moartea lor a semănat puţin cu un joc, cu o tonalitate mai sumbră decât a săpătorilor. Cântecul le devenea tot mai mult strigăt, iar mai încolo nu se auzise decât un simplu ecou, ce mai rămăsese din vocile lor.
Mai erau alţii care pieriseră cu genunchii înfipţi în pământ. Erau cei care păreau să regrete păcatele lumii şi care cereau salvarea divină. Nu erau mulţi. În general, oamenii aleseseră acţiunea directă. Dar, dacă nu puteau face nimic care să-i salveze, nu voiau să accepte nici un regret.
Şi în sfârşit, ultima categorie era a celor care aleseseră să li se pară. Pentru ei ploua în fiecare zi, turna, măi frate, cu găleata, cu butoiul, turna cu toate cele, pentru ei cerurile erau deschise şi ar fi putut să zboare, dar pentru ce ar fi făcut-o, când aveau atâta ploaie, doamne. Erau uzi până la piele şi în jurul lor pământul devenise mocirlă. Se ţineau unii de alţii să nu alunece, să nu cadă, s-ar fi putut îneca şi ar fi fost ridicol, mocirla aceea era bucuria ultimelor zile, trebuia trăită, sentimentele lor rezonau în mâlul acela moale, pământul se îneca treptat şi aceea avea să fie moartea lor. O moarte de pământ şi de apă.
Rămăseseră aşadar câţiva, zece, cincisprezece, nu i-a numărat nimeni. Ei erau supravieţuitorii care aleseseră să se bazeze pe două elemente: raţionalizarea resurselor şi aşteptarea. Primul le reuşise foarte bine, totul fusese calculat până în cele mai mici detalii. Al doilea le punea însă unele probleme, deşi se prefăceau că nu le observă, se minţeau că timpul se oprise la rândul lui şi că totul se va relua odată cu reînceperea ploii. Atunci îşi vor reveni din agonie şi vor strânge rândurile, vor da naştere la copii şi vor reface totul, absolut totul ca înainte. Pentru că, la urma urmei, totul fusese bine înainte, de-asta erau aşa de nostalgici şi de-asta ţineau cu tot dinadinsul să rămână în viaţă.
Numai că timpul nu se oprise, unul dintre ei o ştia cu precizie, deoarece el trişa, nu deschidea ochii pentru a vedea dacă plouă, ci pentru a se vedea pe sine. Şi în fiecare zi era altfel, ceea ce îl neliniştea şi îl bucura în acelaşi timp. Îl neliniştea pentru că ar fi vrut ca, atunci când viaţa îşi va fi reintrat în drepturi, să simtă la fel ca înainte, dar îl bucura pentru că aceasta era garanţia supravieţuirii: înţelesese că se transforma.
El avea să fie reprezentantul noii specii, omul de după ploaie.