Mă trezisem tremurând. Transpirasem atât de tare, încât salteaua era udă pe ambele părţi. Era încă întuneric, voiam să aprind becul şi mă întrebam din nou în ce punct al camerei era aşezat patul şi ce traseu trebuia să parcurg până la întrerupător. Făceam asta adesori în perioada aceea. Eram treaz, ştiam că sunt treaz, eram pe deplin conştient de locul în care mă aflam, dar nu reuşeam să-mi anintesc geografia atât de simplă a propriei camere. Şi asta nu din cauză că îmi făcea plăcere să-mi fac culcuşul în mai multe locuri, cu siguranţă, căci în timpul zilei le cunoşteam pe toate până la detaliul cel mai lipsit de semnificaţie. Stăteam minute în şir pe pat reluând aceeaşi întrebare. Mă gândeam că aveam de-a face cu un fenomen de somnambulism, dar eram totuşi treaz. Aveam senzaţia că patul meu îşi schimba locul în fiecare noapte, că mobilierul în ansamblu o lua din loc de îndată ce închideam ochii. La început nu am fost speriat, dar după ce fenomenul s- repetat câteva nopţi de-a rândul, a trebuit să recunosc că mi-era puţin frică. Nu atât de tare însă încât să cer ajutorul părinţilor. Nu era vorba doar de încăpăţânarea de a găsi de unul singur răspunsul dorit, dar mi-era teamă să nu râdă de mine, doar eram băiat mare şi mă lăudam în fiecare zi cu calitatea asta. Aşa că procedam de fiecare dată la fel: mă ridicam din pat şi încercam să recunosc cu ajutorul mâinilor aşezarea mobilierului, a ferestrelor, a sobei de teracotă, după care făceam un calcul destul de simplu. Dacă am identificat fereastra de lângă sobă, iar dulapul cu cărţi se afla în imediata apropiere, atunci patul meu se mutase pe peretele din partea opusă acestei ferestrem iar întrerupătorul trebuia să fie chiar deasupra lui. Mi-era ciudă că ar fi fost atât de simplu să mă ridic şi să fac lumină, evitând tot efortul acela ridicol al reluării în posesie a propriei camere. Mă îndreptam apoi spre întrerupător – nu fără a avea unele surprize, câteodată, totuşi -, şi aprindeam becul. Abia atunci îmi dădeam seama că avusesem tot timpul ochii închişi, fără să ştiu de ce. Mobilierul mi se părea în totalitate în poziţia în care îl lăsasem înainte de culcare, ceea ce însemna că îi uitam aşezarea de fiecare dată când adormeam, ceea ce mă îngrijora şi mai tare. Într-una din nopţi, ieşind să urinez în grădină, am văzut, conturat cât se poate de clar, un cal care păştea lucernă. Am privit spre poarta din spate de tot, singura pe care ar fi putut să intre, aşa cum mai ajungea uneori înăuntru câte un câine, dar era închisă. Eram sigur că nu mă înşel, aşa că am alergat imediat să.mi trezesc tatăl. Mă gândeam mai mult la pierdera lucernei decât la ciudăţenia prezenţei acelui cal în grădina noastră. Tata a venit cu mine, am făcut un tur până la poartă, ne-am uitat peste tot, dar nici urmă de cal.

–         Ai visat! mi-a spus.

–         Nu! am răspuns fără să vreu. Eram atât de ruşinat încât aş fi preferat să fi respins nevoia fiziologică până în ziua următoare.

–         Mergi şi te culcă, m-a îndemnat el.

–         Dar sunt sigur că l-am văzut, era chiar acolo, şi i-am arătat locul exact în care îl văzusem. Păştea liniştit, ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna.

–         Vorbim mâine, mi-a spus el. Mergi şi te culcă.

            M-am întors în cameră şi, după ce am stins din nou becul, m-am ascuns sub pătură. Ea era întotdeauna protectoare, iar când îmi era cu adevărat frică dormeam până dimineaţa acoperit în totalitate, cu riscul de a mă asfixia.

–        Ce faci? m-a întrebat tata a doua zi. El punea întotdeauna întrebări simple, lucru pe care îl apreciam foarte tare.

–        Bine.

–        Îţi mai aminteşti ce am vorbit azi-noapte?

            M-am încruntat la el şi am refuzat să răspund.

–        Mamă-ta ţi-a făcut rost de nişte vitamine. Să le iei, că eşti slăbit.

–        Ce vitamine?

–        Un complex, a intervenit mama.

–        Complex?

–        Da. Uite, ia câte două odată, de două ori pe zi.

–        Cine a zis?

–        Cine?! Ia acolo şi taci!

–        Dar spune-mi cine a zis!

            Mamei îi plăcea să mă trateze, se juca adeseori de-a medicul cu mine.

–        Copile, ia pastilele şi taci. Eşti anemic, mi-a explicat tata.

–        Dar de unde le ai?

–        Dacă vrei să le iei, bine, dacă nu, dă-mi-le înapoi şi taci.

–        Bine, le iau.

            Şi am tăcut. Am înghiţit două imediat. Dacă tata spunea că sunt anemic, probabil că avea dreptate, pentru că el nu acorda o atenţie prea mare bolilor. După vreo oră pielea mea a dobândit culoarea verde, fenomen pe care îl remarcam pentru prima dată. M-am uitat la complexul acela, era exact culoarea lui.

–        De unde ai vitaminele? am întrebat-o din nou pe mama.

–        De la soră-mea, a răspuns ea fără să mă privească. Le-a primit de la asistenta aia medicală, prietena ei.

–        Şi sunt bune?

–        Sunt bune, sigur că da. E drept că sunt expirate, dar numai de câteva zile. Te simţi mai bine?

            Abia atunci m-a văzut. Mi-a dat imediat să beau apă, ca să elimin totul, apoi a pus ceai la fiert. Am băut ceai până seara şi am urinat de zeci de ori. Seara corpul meu nu mai era verde. Mulţumită că m-a vindecat, mama mi-a spus:

–        Las'că n-aveai nici o nevoie de vitamine, nu eşti anemic.

            Pe la zece seara, Ciprian mi-a bătut la fereastră.

–        Ce vrei?

–        Ai dovleci?

–        Da' ce-ţi veni?

–        Hai, că are Bărbuţ o idee.

            Am sărit pe fereastră, ca să nu mă audă părinţii. Am luat câţiva dovleci şi am plecat împreună cu Ciprian. Bărbuţ era fostul meu coleg de clasă, Dan Anghel, îi spuneam aşa pentru că îi apăruseră câteva fire de păr, aproape transparente, pe bărbie. Am golit dovlecii şi i-am transformat în feţe omeneşti, apoi am aprins o lumânare într-unul dintre el şi l-am aşezat în mijlocul drumului. Ne-am ascuns cu toţii în curte la Bărbuţ.

–        Să vedem ce se întâmplă, a zis el.

            Peste câteva minute am auzit o maşină. A claxonat de departe, apoi a încetinit şi în sfârşit, s-a oprit de tot. Şoferul a coborât, s-a uitat încoace şi încolo, apoi a bolborosit ceva şi a urcat înapoi în maşină, ocolind dovleacul. Următorii şoferi au actionat în mod diferit: unii au înjurat, alţii au strigat de vreo două ori să vadă dacă apare cineva, câţiva au dat dovleacul la o parte. Bineînţeles că noi îl puneam imediat la loc. Într-un târziu, nemaiapărând nimeni, ne-am plictisit şi am plecat. Treceau puţine maşini pe vremea aceea.