Străbunicul avea un picior de sărbătoare

         Murise în urmă cu două zile şi bătrânul părea să se fi săturat de prezenţa ei, cel puţin aşa zicea unchiul Ilie. Nu pentru că nu ar fi iubit-o cât era vie, poate tocmai din cauza acelei iubiri. Boala o transformase într-o umbră a femeii vesele şi energice care fusese cândva. Slăbise atât de mult încât i se citea perfect forma oaselor, ascunsă doar de stratul epidermic cvasi-inexistent. Când îi ridicaseră sicriul sărise ca ars şi a fost singura dată când l-am văzut plângând:
- Stai, Veto, să te mai pup o dată!
După care au scos sicriul şi l-au aşezat în curte, în căruţa unchiului Ilie. Toată lumea a privit spre el, întrebătoare.
- Nu mai vin la biserică, a zis, duceţi-vă voi!
Nimeni nu s-a opus. Cei trei lăutari aduşi de nepoată au început să interpreteze un marş funebru atât de trist încât aveam impresia că plângeau şi pietrele. Cu toate acestea lăutarii aveau ceva ridicol, nu puteam să înţeleg exact ce. Fuseseră aduşi după o veche dorinţă a ei, neuitată de nepoata sa favorită, şi nimeni nu se gândise să se opună, deşi era singura înmormântare din familie care avea parte de lăutari şi avea să rămână singura.
Îndurerat, bătrânul şi-a şters lacrimile şi a întors spatele cortegiului. Moartea îl interesa prea puţin, credeam cu toţii în forţa lui extraordinară de a depăşi orice criză, de găsi modalităţile prin care să învingă orice încercare, chiar şi pe aceasta. Şchiopătând din cauza piciorului de lemn ceva mai lung decât cel natural, îşi luă bastonul şi ieşi în drum. Nu se îndreptă însă în direcţia cimitirului, ci în cea opusă, înspre casa vecinei. Avea o privire ciudată, tulbure, dar nu îşi pierduse încă siguranţa, încrederea în sine. Cei rămaşi acasă pentru pregătirea mesei de după înmormântare îl priveau contrariaţi, însă nimeni nu îndrăzni să alerge după el şi să-l întrebe ce face. Mergea cu pas domol, pasul lui sigur dintotdeauna. Apropiindu-se de gospodăria vecinei împinse încetişor poarta şi intră. Străbătu curtea, deschise uşa şi pătrunse în casă cu siguranţa celui care-i trecuse pragul de sute de ori, deşi nu era deloc aşa. Femeia era aşezată pe pat, îmbrăcată de sărbătoare, aşteptând parcă o vizită de mult timp anunţată.
- Spuneai că vei vrea să locuieşti cândva cu mine… începu el.
Femeia se mulţumi să dea afirmativ din cap.
- Atunci, dacă vrei, acum ai ocazia să o faci, mai spuse el, după care îi întoarse
spatele şi plecă.

- Ai venit, Bâzdârâc?
- Am venit, tată-mare.
N-am ştiut niciodată cum reuşea străbunicul să îşi dea seama când intram în curte, deşi era tare de urechi şi mai tot timpul era preocupat de treburile lui obişnuite de tâmplărie. Îl găseam mereu aplecat deasupra unei bucăţi de lemn de o formă sau alta, mânuind rindeaua, fierăstrăul, barda sau mai ştiu şi eu ce altă unealtă. Cel mai adesea făcea uşi, ferestre, roţi de căruţă sau butoaie, acestea erau piesele comandate cel mai frecvent şi pe deasupra destul de bine plătite. Asta nu era neapărat şi opinia mea, căci munca depusă era colosală, iar puterile bătrânului – care icnea înspăimântător la aproape fiecare mişcare – erau susţinute doar de paharul de rachiu sau adeseori de spirt înjumătăţit cu apă.
- Du-te la mă-ta Veta să-ţi dea de mâncare!
- Nu mi-e foame deloc.
- Ha?
- Nu mi-e foame, strigai, apropiindu-mă de urechea bătrânului.
Străbunicul se încruntă uşor, îşi şterse mustaţa cu dosul palmei, se uită la mine, parcă măsurându-mi forţele cu privirea, apoi examină uneltele atârnate pe peretele de lemn de lângă tejghea.
- Zici că ai vrea să înveţi meserie…
- Da, tată-mare! – ştiam că nu îmi era bunic, dar la vârsta aceea nu acceptam ideea că un
grad de rudenie atât de îndepărtat ca al lui putea să existe. Nu voiam să învăţ meserie, voiam de fapt să pot face cutii mici de lemn, eram preocupat în acea perioadă de insectare şi colivii pentru păsări şi de altfel se pare că nu am vrut niciodată să ştiu foarte bine o meserie, superficialitatea mi-a servit ca scuză în nenumărate rânduri, ştiţi, eu de fapt fac asta numai de plăcere, e un fel de pasiune, un început de pasiune, ceva de moment, poate, şi aşteptam de fiecare dată să mi se spună că am posibilităţi mari, că aş putea face mult mai mult decât atât şi desigur că asta mă satisfăcea îndeajuns pentru a abandona şi a trece la altceva, cel puţin la fel de interesant pe care îl abandonam în acelaşi fel ceva mai târziu. Aşa că abandonul a devenit un fel de a-mi trăi viaţa, sau fragmentele de viaţă, pentru că nu pot vedea nimic ca totalitate, sunt doar pete de realitate cusute între ele, o ţesătură bizară ca un fel de hartă, un traseu turistic al unui rătăcitor imaginar din altă lume, poate chiar mai puţin, mult mai puţin decât atât. De fapt viaţa însăşi a devenit un abandon şi am continuat să trăiesc aşteptând ca la un moment dat să apară omul sau dumnezeul care sa-mi spună, cu un rictus atotştiutor că, mda, dacă aş fi fost ceva mai atent, aş fi putut să trăiesc, dar aşa, am trecut pe lângă, o ratare ca oricare alta, ce mai contează, m-am lăsat păcălit de un demon, se pare că de cel mai prost din câţi ar putea să existe şi asta, nu-i aşa, face ca totul să fie – privind înapoi – mult mai ridicol. De parcă ridicolul ar mai conta atunci când privim înapoi! Însăşi pasiunea pentru acest om a fost doar un fragment, unul mai important, dar nu pentru mult timp, ci doar în timpul acela de reverie, în timpul acelei scurte reverii, o vară, un an, o copilărie, poate ceva mai mult.
- Păi ia fierăstrăul de mână, uite, acela de acolo!
Am apucat un ferăstrău dintr-o serie de patru-cinci, agăţate unul lângă altul, descrescător,
pe peretele de lemn. Bătrânul dădu din cap, arătându-mi că ar trebui să-l iau pe următorul, ceva mai mare şi cu o lamă mai solidă. Mă speriau colţii adânci de fier, proaspăt ascuţiţi pentru muncă, vrusesem să-l aleg pe cel mai mic, pe cel mai puţin fioros. A apucat o prăjină lungă şi a pus-o pe capra de lemn.
- Taie unde-ţi fac semn! şi începu să traseze linii din loc în loc cu un cui.
Am început să tai, zgâriind lemnul într-un mod ridicol, pentru că lama sărea dintr-o parte
în alta fără voia mea. Am tras cu coada ochiului la bătrân, nu m-a văzut, ce bine, şi am continuat ciudata mea ucenicie, ducând la capăt prima tăiere abia după lungi minute de efort intens. Eram transpirat, mâinile îmi tremurau şi începusem deja să visez un somn profund şi interminabil. Dar trebuia să continuu şi la urma urmei exista şi un sentiment de bucurie gândindu-mă că muncesc cot la cot cu bătrânul meu preferat. Mă privi şi îmi făcu semn să continuu. Următoarea linie trasată mă aştepta la fel de provocator ca şi cea anterioară, însă entuziasmul meu nu era nici pe departe acelaşi. Prea multe linii pentru o singură zi, mi-am zis şi aşteptam un eveniment care schimbe starea de lucruri în care mă găseam, adică ceva care să mă întrerupă, care să nu mă lase să continuu, deşi eu îmi doream atât de mult…
- Cine e? întrebă bătrânul, iar eu rămăsei uimit pentru a câta oară să văd că el, care avea
auzul atât de slab, ştia înaintea mea când intra cineva în curte. De data asta era unchiul Ilie, un obişnuit al casei, desigur. Bătrânul nu părea foarte fericit să îl vadă şi nici unchiul Ilie nu venise pentru că i-ar fi fost dor, era un fel de ritual al lor, unchiul venea în fiecare zi să vadă ce face bătrânul, deşi chipurile îl detesta, iar bătrânul îi aştepta în fiecare zi vizita fără a arăta totuşi cea mai mică dovadă de afecţiune sau de interes faţă de propriul fiu, care se plimba prin curte când scărpinându-se pe bărbie, când cu mâinile în buzunare, când ridicând privirea semnificativ spre cer, când părând că se gândeşte, că face calcule extrem de complicate, când mimând o atitudine de genul ce, bă, dacă nu vrei să mă asculţi asta e, eu te-am avertizat de mii de ori, am vrut să-ţi deschid ochii, dar nu pot face totul în locul tău,nu-nu…
Apropiindu-se de mine, unchiul Ilie zise încet:
- Acesta e câine, mă, nu om, m-ai înţeles? iar după o privire scurtă în direcţia bătrânului
adăugă: câine, să ştii!
- De ce, unchiule, întrebai.
- E … zgârcit, şi rău, şi e aşa e când îl ştiu eu. Un câine, ce mai…
Bătrânul trăgea ceva la rindea şi nu îşi privea fiul, cu toate că ştiam că se bucura de
prezenţa lui. Îl lăsa însă pe acesta să-şi termine plimbarea prin curte, apoi să dea definiţia proprie a câinelui sau a te miri cărui alt animal. Bătrânul ştia că fiul îl iubeşte în felul lui, aşa cum şi dragostea sa paternă era destul de originală. La un moment dat, văzând că fiul îşi cam terminase recitalul şi se pregătea să plece, îl întrebă, fără să se oprească din lucru:
- Ce n-am făcut bine?
Unchiul Ilie se opri surprins şi se gândi câteva clipe, după care zise:
- Pe dracu, ce să faci, parcă faci ceva bine!
- Ha? se făcu tatăl că nu înţelege.
- Nimic, bă, tată, se răsti de data asta fiul, stai liniştit, pe toate le faci cum trebuie.
Bătrânul zâmbi.
- Unde e baba? întrebă fiul.
Străbunica – mama vitregă a unchiului Ilie – se afla în grădină.
- Nu e mama mea adevărată, îmi spunea el adeseori, aşteptându-se de fiecare dată să mă
surprindă. Pe cea adevărată el a omorât-o, continua unchiul, o bătea de o bumbăcea. O bum-mă-cea!
Cuvântul acesta mă înspăimânta de fiecare dată şi poate că unchiul îl repeta tocmai din dorinţa de a obţine acest efect, căci îi plăcea să vadă pe faţa mea efectul propriilor cuvinte, o atitudine tipică ţăranilor din sat. Toţi aveau darul să spună lucruri esenţiale, să emită teorii şi să ţină conferinţe publice sau private cu o uşurinţă a gândirii impresionantă. Iar succesul trebuia să vină de fiecare dată imediat. Şi tot ei spuneau de ce:
- Nu sunt prost!
Şi nu erau deloc proşti, căci niciodată cuvintele lor nu rămâneau fără efect.
- Îi dădea cu biciul, continua unchiul, folosise o vreme cureaua, dar dup-aia a început cu
biciul. În ultima vreme folosea chiar ciocanul… Ochii mei se umflau pe măsură ce detaliile exagerate ale unchiului atingeau cote tot mai hazardate. Când nu mai găsea detalii cu care să mă uimească încheia şedinţa tot cu o replică frecvent auzită în sat: da-da! şi în felul acesta lucrurile păreau să rămână clare odată pentru totdeauna.
Dialogurile dintre tată şi fiu nu se încheiau niciodată. Fiul mai făcea o vizită prin curte, de data asta în sens invers, şi pleca fără să salute sau să-şi anunţe în vreun alt fel plecarea, în timp ce tatăl mima nepăsarea, în acest fel egalitatea valorică dintre cei doi actori rămânând pecetluită. Eu nu-i înţelegeam pe nici unul, dar ţineam în mod evident cu bătrânul, el rămânând personajul meu favorit pentru multă vreme. Lăsând rindeaua la o parte, îmi evaluă scurt munca. Prăjina se transformase în bucăţi mici de lemn, iar eu, rămas cu fierăstrăul în mână, vedeam încă destul de clar liniile trasate de străbunic mai devreme.
- Hai să mâncăm, zise el.
Bucătăria era o încăpere mică aflată în partea de est a casei şi care în timpul iernii se
transforma în atelier. Bătrâna pregătise deja masa.
- Ce voia Ilie? Întrebă bătrâna.
- O rindea, răspunse străbunicul fără să stea pe gânduri.
- De ce nu-şi cumpără?
- Ei! exclamă el pe un ton apăsat, punând astfel capăt interogatoriului.
Străbunicul voia în general să pară autoritar faţă de soţie, dar de multe ori nu era aşa. Îi
urmăream atent fiecare gest, mult timp a fost un reper esenţial pentru mine. O singură dată m-am supărat tare pe el. Mă întorceam de la bibliotecă, una din principalele atracţii ale satului comunist, şi m-a prins din urmă. Era în şareta lui regală, un atelaj cu numai două locuri pe care-l folosea în zilele de sărbătoare sau când punea bazele vreunei mici afaceri. Era impresionat când trecea astfel pe drum, era de altfel singurul atelaj de acest fel în sat. În ultima perioadă a vieţii însă a avut un cal bătrân şi încăpăţânat care se oprea adeseori când avea chef şi îl convingea cu greu să plece din nou. Îi zbura părul în toate părţile şi se pârţâia îngrozitor, astfel că era cât se poate de neplăcut să te plimbi cu şareta în asemenea condiţii. În ziua aceea bătrânul a oprit şareta şi când a aflat de unde veneam a început să mă certe cu asprime. Considera cititul o pierdere de vreme, nimic mai mult şi singura carte care ajunsese cine ştie cum în casa lui servea adeseori ca suport pentru tigaie. Era o carte cu coperte maron, un roman, mi se pare. Nu am vrut să-l salvez din mâinile lui tocmai din cauza primei coperte, pe care erau desenate nişte insecte oribile. După episodul cu biblioteca nu l-am mai vizitat câteva săptămâni, dar mă gândeam la el în fiecare zi. Deşi nu îi plăceau poveştile din cărţi, amestecam adesea figura lui printre cele găsite acolo. Vitalitatea lui, entuziasmul nu veneau doar din paharul de rachiu, ci în primul rând dintr-o vechime cu care numai el ştiuse să păstreze legături strânse. Abia în ultimii ani ai vieţii a început să devină trist, meditativ şi ceva mai deschis la poveşti.

Se însera. Bătrânii erau aşezaţi pe banca de lemn de sub streaşina acoperită de viţă-de-vie. Priveau ca de obicei pe deasupra casei vecine, spre dealul pe care avuseseră cu ani în urmă ceva pământuri şi sus de tot, spre pădure.
- S-a culcat vecina, zise bătrâna.
- S-o fi culcat, răspunse el.
Femeia îşi frământa cu nelinişte mâinile.
- Te mai gândeşti câteodată la ea?
- De ce?
- Cum de ce, ştiu că ai iubit-o.
- Eu?!
- Dar cine?
El dădu scurt din umeri, continuând să privească spre pădure.
- Ştii când ţi-a cerut să-i duci sacii la moară…
- Eee, demult, demult.
- Zicea să te las, că e greu, că n-are cu cine, că a rămas văduvă…
- Aşa era!
- Că nu poate să care sacii…
- Adevărat!
- Şi ţie îţi sticleau ochii când te gândeai că te las să pleci cu ea.
Bătrânul dădu din nou din uşeri.
- Şi ai zis că o să dureze, continuă ea.
- Moara era departe tare.
- Da, dar nu atât de departe, Codine!
- Nu atât?
- Nu.
Se întunecase deja, se vedeau numai câteva stele şi pădurea părea să fie mult mai sus,
aproape de ele.
- Trebuia să treceţi prin râu, că era podul în reparaţie…
- Aşa e.
- Şi dup-aia să aşteptaţi să termine lumea dinaintea voastră.
- Foarte multă lume! interveni el.
- Multă, dar nu atât de multă, Codine.
- Parcă tu ştii!
- Ştiu.
- De unde?
- De la lume.
- Parcă lumea ştie… zise el ridicând iarăşi din umeri.
- Lumea ştie că ai terminat mult mai repede decât spui.
- Nici vorbă de terminat repede!
- Ba da, repede, şi dup-aia ai luat-o pe vecina şi aţi plecat.
- Parcă am luat-o eu!
- Şi ai ajutat-o şi să descarce sacii, că erau grei…
- Adevărat, spuse el.
- Şi ea a adus fân pentru cal…
- Îi era foame, bietul animal.
- Şi te-a invitat în casă…
- M-a invitat.
- Şi acolo aţi mai făcut şi altceva, Codine, nu aţi băut numai un pahar de vin, te-a cinstit
şi cu altceva…
Bătrânul se ridică brusc, continuând să privească în depărtare.
- M-a cinstit de două ori în ziua aia, zise el.

Ultima zi de ucenicie în atelierul străbunicului a fost mult mai grea şi mai plictisitoare decât prima, de aceea am şi decis să pun capăt dorinţei mele de a învăţa tâmplărie. Mă furişasem de mai multe ori în atelier şi încercasem pe rând mai multe unelte. Toate mi se păruseră străine şi lemnul nu se lăsa nicidecum şlefuit de mâinile mele, astfel că ajunsesem să cred că trebuie să ai vocaţie ca să devii tâmplar, aşa cum se întâmplă în orice alt domeniu. Trecuseră multe săptămâni şi nici urmă de cutii de lemn pentru insectar sau de colivii pentru păsări. Străbunicul nu părea să aibă nici el un plan didactic foarte bine pus la punct, pentru că de fiecare dată făceam altceva, deşi nu înţelesesem foarte bine lecţia anterioară. Şi nu era chiar o lecţie, bătrânul mă punea să fac o treabă sau alta în funcţie de comenzile pe care le avea şi sunt sigur că nu îi trecea prin minte să mă înveţe cum să fac o colivie.
De data aceasta avea în comandă un butoi destul de mare şi părea să se bucure foarte tare de prezenţa mea.
- Ai venit tocmai la momentul potrivit, mi-a spus, arătându-mi o grămadă de doage
şlefuite aruncate alandala pe pământ, în mijlocul curţii.
Ucenicia mea din ziua aceea mi-a lăsat un gust destul de amar, mai ales că nu excelam prin hărnicie şi îmi plăcea să evit muncile dificile. Misiunea mea era să întreţin focul în mijlocul doagelor legate cu funii puternice şi să le strâng printr-un procedeu care cerea eforturi nu tocmai potrivite cu vârsta mea. Eram uimit însă văzând cum o grămadă de doage luau treptat forma unui butoi destul de reuşit, iar asta datorită focului din mijlocul lor. Orele au trecut greu în ziua aceea. Spre seară butoiul era gata şi, mulţumit, bătrânul m-a invitat să rămân peste noapte.
Casa avea numai două camere, cea în care locuiau bătrânii şi care avea şi rolul de bucătărie de iarnă, şi cea de oaspeţi, în care se afla un şifonier mare, negru - în care bătrâna avea obiceiul să ascundă pungi cu bomboane -, un pat şi o masă. Carpetele şi covoarele erau făcute într-un stil ţărănesc din altă epocă şi în total atmosfera era cam apăsătoare în camera aceea. Camera lor era mult mai atrăgătoare şi în opinia mea aceea era adevărata cameră de oaspeţi, cu atât mai mult cu cât situaţiile în care cineva rămânea la ei peste noapte erau atât de rare încât nu cunosc nici un alt exemplu în afară de mine. Înainte de culcare am cotrobăit cu atenţie prin cameră. Îmi făcea plăcere să scormonesc prin lucrurile altora, aşteptând să mi se dezvăluie părţi obscure ale existenţei lor. Am fost destul de dezamăgit la început: şifonierul conţinea doar haine, iar bomboanele pe care bătrâna le ţinea de obicei acolo erau de negăsit. Sub masă era un cufăr care ascundea doar nişte documente fără valoare, iar sub pat nu se găsea absolut nimic. Hotărâsem să renunţ şi să mă culc când am remarcat un pachet ciudat deasupra şifonierului, împins cât se putea mai în spate. Am luat un scaun şi am privit pachetul acela îndeaproape. Era un fel de sac special, ceva mai mare de o jumătate de metru. L-am tras spre mine şi l-am coborât pe podea. Am fost surprins să găsesc un picior de lemn, asemănător celui purtat în mod obişnuit de bătrân, însă acoperit de scene sculptate mărunt. Privindu-le cu atenţie, am înţeles că era acolo o întreagă istorie: erau câteva scene cu un copil alergând, ele reprezentau primele trei trepte ale spiralei din jurul piciorului, urma un flăcău în putere cosind, apoi un tânăr soldat. Ultima treaptă a spiralei reprezenta un bărbat cu o bardă în mâna dreaptă. Era singura imagine în care privea în jos. Am privit piciorul de lemn îndelung, ignorând posibilitatea de a fi surprins de unul dintre bătrâni care s-ar fi putut întreba de ce ţin becul aprins atât de mult timp. Nu a venit însă nici unul dintre ei şi am pus piciorul la loc târziu de tot, fără să dorm însă prea liniştit în noaptea aceea. Cunoşteam povestea sculptată în spirala aceea, era străbunicul, era tinereţea lui. Îşi tăiase singur piciorul puţin deasupra genunchiului la ceva timp după terminarea serviciului militar. Considerase evenimentul ca o pedeapsă divină pentru încălcarea legii de a nu lucra duminica, pentru că într-o duminică se întâmplase tragedia. Ceea ce m-a surprins însă cu adevărat a fost să descopăr că el, care afişa atâta forţă, atâta duritate, el care dispreţuia atât de tare poveştile din cărţile mele, scrisese de fapt propria lui poveste într-un fel atât de neaşteptat.
A doua zi, aflând că văzusem piciorul de lemn de pe şifonier, s-a încruntat pentru o clipă şi a ridicat chiar mâna înspre mine, fără să lovească.
- L-am făcut la câţiva ani după ăsta, a zis, lovind uşor în proteza de lemn. Am vrut să
am şi unul de sărbătoare.
- Şi de câte ori l-ai purtat? am îndrăznit să-l întreb.
- Niciodată.

Stătea pe banca de lemn de sub streaşină. Era trist, dar calm şi privea în depărtare aşa cum obişnuia el. După moartea bătrânei se schimbase definitiv, îşi pierduse orice urmă a vitalităţii de odinioară şi nu l-am mai văzut niciodată zâmbind. Unchiul Ilie continua să vină pe la el în fiecare zi şi aveam impresia că îi arăta chiar ceva mai multă căldură decât înainte. De fapt atunci am început să cred că îşi iubea tatăl cu adevărat şi că îl înţelegea mai bine decât mulţi dintre noi. Unchiul făcea aceeaşi inspecţie de fiecare dată, deşi nu mai era nici un animal în ogradă, nici măcar cal nu mai avea. Şareta rămăsese cu hulubele agăţate vulgar de o bârnă din podul fânarului.
M-am aşezat lângă el şi am rămas o vreme tăcuţi, privind împreună în acelaşi sens, deşi vedeam cu siguranţă lucruri total diferite.
- La ce te gândeşti, îl întrebai la un moment dat.
Se întoarse spre mine şi îmi spuse, privindu-mă de data asta în ochi:
- Mă tot gândesc ce face ea acolo fără mine… Singură, în pământ…
Nu l-am lăsat să plângă, poate din cauza egoismului meu, voiam încă să văd în el un om puternic, un bărbat care să nu tremure în faţa nici unei primejdii, a nici unei frici, a nici unei suferinţe. L-am luat de mână şi am urcat împreună cele câteva trepte spre holul prin care pătrundeam în casă. Toate erau aşezate ca de obicei, inclusiv ceainicul, atât de des folosit şi găleata de apă, aşezată simplu, pe un taburet. Numai ea lipsea. Am scos sticla de rachiu şi i-am turnat un păhărel. Nu îi aduceam niciodată prea mult, ca să nu-şi înece disperarea în alcool. A luat paharul şi a închinat spre mine, după care l-a golit şi l-a pus pe masă. Am scos apoi instrumentele de bărbierit. Nu suporta să stea neras, cu excepţia musteţei, iar eu eram bărbierul lui favorit. Îl mai bărbiereau tata şi unchiul Ilie. S-a aşezat şi m-am aplecat ca de fiecare dată spre el, gândindu-mă cu teamă că orice mişcare greşită a lamei i-ar fi putut fi fatală. Avea pielea extrem de fină, transparentă deja, iar sub ea se vedeau vasele de sânge umflate excesiv, parcă aşteptând orice ocazie să explodeze.
- Nu mai am mult, îmi spuse.
M-am oprit şi l-am privit mut, ca şi cum nu aş fi ştiut despre ce vorbeşte.
- În câteva săptămâni mă duc şi eu. Mă duc după ea…
Străbunicul era chinuit de un dor fără leac. Crezuserăm cu toţii că moartea ei nu va reprezenta decât un moment trist, atâta tot. Fusese toată viaţa un optimist şi un aventurier, în ciuda faptului că rămăsese şchiop de la o vârstă fragedă. Îşi făcuse un nou picior, apoi clădise o căsnicie, o casă pentru fiul său şi apoi o a doua căsnicie. Nimeni nu îl ştiuse vreodată bolnav, nimeni nu îl auzise să se plângă de ceva. Dar momentul acesta venise. Ultima lui încercare, cu vecina pentru care avusese cândva iluzia unei iubiri, fusese un eşec penibil. Pătrunsă pe înserat în casa lui pentru a împlini un vis vechi, ea i se păruse atât de străină, încât o alungase imediat, cu răutate, cu brutalitate. Acela a fost semnul decisiv al schimbării lui, semn la care nici el însuşi nu s-ar fi aşteptat.
L-am bărbierit încă de câteva ori după ziua aceea. Îl găseam mereu pe banca de lemn, de
fiecare dată mai trist, mai bătrân, mai aproape de moarte. Piciorul fantomă îl durea tot mai tare şi striga noaptea atât de tare încât îl putea auzi oricine ar fi trecut pe drum. De la o vreme inspecţiile unchiului Ilie deveniseră tot mai dese. Se plimba neliniştit prin curte încoace şi încolo şi uneori vorbea singur. Bătrânul nu mai ieşise din casă de câteva zile, rămăsese lipit de pat, de patul care fusese simbolul căsniciei lor şi anticamera morţii ei. Privea permanent în sus, nu mai vedea pe nimeni, nu mai vorbea cu nimeni, deşi părea perfect conştient. Numai noaptea continua să strige de durere.
Înmormântarea a fost simplă, fără fastul trist de la moartea ei. Biserica veche din lemn a ascultat răbdătoare incantaţiile preotului cu voce atât de blândă, după care am trecut cu toţii prin faţa lui să ne luam rămas bun. Ultimul a trecut unchiul Ilie. S-a aplecat şi i-a sărutat fruntea, după care i-a aşezat pe piept o bancnotă, zicând:
- Ţine, mă, să mai ai de-o ţuică.
Nici eu şi nici unchiul Ilie nu am vărsat nici o lacrimă în ziua aceea.