De peste treizeci de ani săpa la tunelul acela, care pornea de lângă propria casă şi ducea cine ştie unde, spre centrul pământului sau, în plan orizontal, spre una din localităţile învecinate. Nu ştia cât era de lung, nu îl măsurase niciodată şi nici nu plănuia să o facă prea curând. Va face asta la sfârşit de tot, aşa îşi spunea de fiecare dată când se apuca de săpat. Era din ce în ce mai greu, drumul parcurs cerea tot mai mult timp, lampa electrică avea nevoie de baterii care-l costau o avere, iar pământul i se părea tot mai greu de cărat. Nu voia însă cu nici un chip să renunţe, se obişnuise să sape la tunelul acela şi nu putea să abandoneze. În ultimul timp se ruga în fiecare zi să iasă la suprafaţă, dar nu voia să sape în plan vertical, i se părea că s-ar fi trădat pe sine însuşi, nu voia să aleagă soluţia cea mai simplă. Desigur, dacă l-ar fi măsurat, ar fi putut face o hartă pe care ar fi verificat-o la suprafaţă, dar nu putea face asta pentru că nu fusese inclus în plan. Iniţial dorise să creeze pur şi simplu o ascunzătoare. Era băiat sărac şi nu avea mai nimic pe acasă, iar munca zilnică la uzină nu îi aducea mare lucru, dacă nu ar fi fost produsele pe care le fura şi le vindea cunoscuţilor. Era dreptul lui, aşa considera, toată lumea fura, erau bunurile tuturor, aşadar avea dreptul să fure cel puţin la fel de mult ca toţi ceilalţi. Ce nenorocire cu comuniştii ăştia, îşi spunea uneori, verificând dacă era cineva prin preajmă, să te oblige să furi ca să supravieţuieşti! În general fura pungi de detergent şi sodă caustică. Femeile din sat foloseau soda caustică atunci când fabricau săpun de casă. Detergentul era extrem de prost, nu spăla aproape deloc, trebuia să freci hainele până când ieşeau petele cu tot cu material, dar fiecare găsise o metodă a lui. Mirosul era satisfăcător, fără să fie întotdeauna acelaşi. Era un parfum de iasomie combinat cu o nuanţă bizară, obţinută probabil în vreun laborator de chimie. Era foarte căutat şi îl vindea destul de scump, iar câţiva dintre săteni nu ezitaseră să i-o reproşeze, spunând că el nu avea copii, nu avea pe nimeni de întreţinut, trăia doar cu mama lui, care mai scotea câte un ban de la CAP, aşa că se putea spune că reuşea să se întreţină singură. Dar pe el replicile de acest gen nu prea îl interesau. Ele conţineau totuşi o ameninţare de care trebuia să ţină cont în permanenţă: dacă unul dintre clienţi l-ar fi denunţat la miliţie, toate economiile lui n-ar mai fi servit la nimic. Îşi dorea să construiască o casă mare, ca un palat.
Visa acest lucru de când era mic, iar faptul că Maria refuzase căsătoria cu el pentru că locuia într-o colibă îi accentuase şi mai mult acea dorinţă. Când se apucase de tunel, îl îndreptase către locuinţa ei, dar după despărţire se supărase şi schimbase direcţia de zeci de ori, astfel încât acum nu mai ştia încotro se îndreaptă. Şi nici nu mai conta, important era să-l termine odată, să ajungă undeva, indiferent unde. La început scotea numai câte o roabă de pământ pe zi, ca să-i fie uşor să ascundă proiectul, apoi accelerase puţin lucrările, în primii ani de după despărţirea de Maria. Săpa ca să poată s-o uite. După căderea comunismului nu încetase lucrul, deşi nu mai era obligat să se ascundă. Tunelul acela devenise sensul existenţei sale, el îi ţinea loc şi de soţie, şi de copii, şi de prieteni. Adunase acolo produse cu nemiluita, înşirate pe sute de metri, de la cele pe care le furase de la uzină până la altele, cumpărate sau furate de prin alte părţi, ţevi, cuie, instrumente de tâmplărie, două sau trei motoare, câteva roţi de Dacie, zeci de vedre de vin şi de rachiu, conserve de casă despre care nu ştia dacă mai erau bune sau nu şi sute de alte obiecte inutile. Terminarea tunelului trebuia să fie şi momentul în care toate acestea aveau să-i devină folositoare. Între timp, mama îi murise, îşi pierduse slujba la uzină, recăpătase câteva pogoane de pământ care aparţinuseră părinţilor, apoi obţinuse o mică pensie de la stat. Maria se căsătorise de două ori şi de fiecare dată rămăsese văduvă. Cineva îi omorâse ambii bărbaţi şi se temea să se căsătorească din nou. Nu mai era demult o femeie tânără şi nu mai aştepta nimic de la viaţă. La Traian nu se mai gândise niciodată după ce se despărţiseră. Îi fusese chiar destul de uşor, deşi ţinuse sincer la el. O dragoste de tinereţe, spusese odată unuia din cei trei copii ai săi. Nimic important. Dar lui Traian i se părea câteodată că tunelul lui tot spre casa Mariei se îndreaptă. Nu avea cum să ştie, dar gândul acesta îl făcea să lucreze mai cu spor. Străbătea distanţe tot mai mari. Pleca dimineaţa devreme şi se întorcea peste câteva ore cu roaba plină. Atât. Avea să continue ziua următoare. Se amuza uneori gândindu-se ce impresie ar face lumii realizarea sa, dar încă nu spusese nimic nimănui. După-amiaza îşi vedea de treburile gospodăriei şi mai lucra pe bani pe la câte o cunoştinţă. Seara se întorcea în colibă, se întindea pe pat şi dormea. Somnul venea destul de uşor, fiindcă era mai mereu obosit. Numai în serile de sărbătoare se lăsa pradă gândurilor, aproape mereu aceleaşi: Maria, părinţii lui, casa cea mare pe care avea s-o construiască şi tunelul. Rareori avea alte gânduri, şi nici unul dintre ele nu conta. Când îi venea în minte imaginea tatălui înjura de câteva ori cu voce tare. Îi părăsise foarte repede, abia avea cinci ani pe atunci. Păstra destul de puţine amintiri cu el, dar figura lui, cu mustaţa neagră, deasă şi cu zâmbetul acela fals i se întipărise în minte pentru totdeauna.
Lui Traian i se părea că timpul nu trece. Aşa credea el, că trăieşte într-un timp static şi că poate reface totul în orice moment. Tot ce depinde de el, bineînţeles. Doar câteodată i se făcea teamă gândindu-se că s-ar putea să nu fie adevărat. S-ar putea ca timpul meu să mă păcălească, aşa îşi zicea. Dar după aceea tăcea şi îşi ducea mai departe acea viaţă cu program strict şi cu obiectivele neschimbate. Tunelul avansa, în fiecare seară adormea cu gândul acesta, că tunelul va ajunge la un moment dat la casa ei sau la o altă casă, destinul avea cu siguranţă să-i transmită ceva. Şi va fi mândru de efortul depus, va fi mândru că a ţinut cu atâta încăpăţânare la visul lui. Visul lui de casă mare şi de Maria şi de tunel. Viaţa asta, câte bucurii îţi rezervă, uneori nici nu ştii cum să reacţionezi. Când va termina tunelul acela, el va reacţiona în felul următor: îşi va ţine respiraţia fix un minut. Va număra în gând preţ de un minut, unul singur, atât cât să reziste surprizei. Învăţase asta de la un prieten, mai demult. Acela îşi ţinea respiraţia de câte ori trebuia să înceapă ceva important. Traian nu îşi ţinuse niciodată respiraţia, dar în ziua aceea avea s-o facă. Pentru el şi în amintirea prietenului aceluia.
E bine să construieşti case, îşi spunea Traian. Aşezi azi o cărămidă, mâine alta, casa aproape că se ridică singură, nu trebuie să faci cine ştie ce efort. Aşa e cu orice alt lucru, un pic de rutină şi ai scos-o la capăt. Important e să începi, asta e tot. La casa cea mare începuse demult lucrările, chiar dacă nu se vedea nimic deocamdată. Începuturile sunt uneori mai discrete, e mai greu să le vezi. Va fi bine când casa va fi deja înaltă, să atragă atenţia tuturor, ca şi cum atunci ar fi răsărit din pământ. Aşa va fi casa lui, va răsări din pământ, va ţâşni ca un vulcan. Simplu, controlat, atât cât să se încadreze în planul lui.
Tunelul avansa. Schimbase încă de două ori direcţia numai săptămâna aceea. Avusese iarăşi impresia că nu ajungea nicăieri, că se îndepărta de linia pe care şi-o trasase în minte iniţial. Dar săpa. Şi avansa, asta era important. Avansa.
Într-o bună zi ajunse la urechile lui vestea că Maria se căsătorise pentru a treia oară. Adică nu se căsătorise propriu-zis, ci doar îşi adusese un alt bărbat. Poate că acesta nu va muri înainte de vreme, spusese ea. Şi nu mai făcuse nici un fel de act, nu mersese nici la preot, nimic. Nu mai era tânără, ce mai contau toate astea. Voia să nu repete exact parcursul celor două căsătorii anterioare. Maria avea trei copii şi era la al treilea bărbat. Asta era situaţia ei în ziua aceea, motiv pentru care Traian schimbase încă de două ori sensul tunelului. Nu mai credea în destinaţia pe care şi-o prousese la început, nu mai credea deloc în Maria. Şi nici în bărbatul ei, despre care ştia sigur că o să moară. Traian era un om informat.
Săpa la tunel. Începuse să aibă din nou spor, avea forţe proaspete, fără să ştie de ce. Nu se mai ocupa de muncile agricole şi de gospodărie decât foarte puţin. Nu făcea altceva decât să sape. Străbătea zilnic tunelul de la un capăt la altul de două ori, câteodată chiar de trei ori. Cu pământul scos îşi înălţa în permanenţă grădina, care arăta din ce în ce mai ciudat. Din nou trecuseră câteva săptămâni fără să iasă la lumină, aşa că schimbase iarăşi sensul tunelului.
Încă zece ani. Cel de-al treilea soţ al Mariei se dusese pe apa sâmbetei, aşa cum prezisese Traian. Nu îl interesase foarte mult moartea lui şi nici existenţa Mariei nu prea îl mai interesa. Ea îmbătrânise mult şi era acum o femeie de-a dreptul urâtă. El era încă frumos şi tânăr. Şi continua să sape. Grădina era din ce în ce mai înaltă şi tunelul din ce în ce mai lung. Îşi lua provizii ca să poată rezista cât mai mult sub pământ. Şi continua să sape şi să creadă în surpriza pe care i-o pusese deoparte destinul. Într-o bună zi va ieşi la suprafaţă, era sigur de asta aşa cum fusese sigur de moartea celui de-al treilea bărbat al Mariei. Şi de a celui dintâi, şi de a celui de-al doilea.
Şi într-o bună zi avu impresia că tavanul tunelului devenea transparent. Lovi cu târnăcopul de mai multe ori în sus şi făcu o breşă de câteva palme. Era noapte şi din tunelul său, Traian putea să privească două-trei stele. În curând le va vedea pe toate, se gândi. Lovi din nou. Pământul îi căzu în păr, pe faţă, îi intra în ochi. Se urcă pe roabă şi închise ochii. Era deja deasupra. Numără până la şaizeci, dar rar, nespus de rar. Fiecare secundă din minutul acela făcea cât zece secunde din minutele noastre, ale celorlalţi. Traian respira adânc şi număra, fericit că îşi terminase tunelul şi că avea să vadă ce surpriză îi rezervase destinul. Când termină minutul acela, deschise ochii şi începu să râdă în hohote. În faţa lui, la câţiva paşi, era chiar uşa casei sale.