- Vlad Mincu, răspunse prompt bărbatul aşezat pe
bancheta din faţă, crezând că asta
aştepta colegul său de compartiment.
- Nici chiar eu nu le pot crede în totalitate,
continuă imediat bătrânul. Deşi le-am trăit şi mi le amintesc foarte bine până
la cel mai mic detaliu. Adeseori ni se întâmplă să nu credem ceea ce li se
întâmplă altora, pentru simplul motiv că nu ne interesează, că nu are nici cea
mai mică legătură cu viaţa noastră, cu prezentul sau cu istoria noastră
personală… Da, avem o istorie personală, nescrisă, desigur, dar o avem, şi eu
mă gândesc adeseori să o dăruiesc cuiva, ca şi cum i-aş da un cadou fizic, o
cutie oarecare… O cutie în care să ambalez nişte gânduri, la întâmplare… Ce
ziceţi, domnule…
- Vlad Mincu, repetă
plictisit celălalt.
- Da, am şi propus un
astfel de cadou câtorva persoane, însă am fost refuzat de fiecare dată. Trebuie
să recunosc că nu mă aşteptam, credeam că e normal ca marile şanse, marile
evenimente ale vieţii să fie uşor de recunoscut. O reacţie atât de stupidă…
Nici cea mai mică atenţie, nici un gest de bunăvoinţă, adică, stai, domnule,
acest om îmi oferă ceva, e un cadou care s-ar putea dovedi util la un moment
dat, nu putem şti dinainte! O fărâmă de pragmatism, ce dracu’! Nu, domnule…
- Vlad… Da, aşa este, cred
că aveţi dreptate, răspunse celălalt, cu un început de enervare.
Trenul parcursese deja
câteva zeci de kilometri, lăsând în urmă Sibiul, apoi satele din preajmă,
Şelimbăr, Mohu, Veştem. Vlad Mincu simţea o puternică dorinţă de somn, un somn
binefăcător chiar şi în astfel de condiţii, mai ales că în dimineaţa care urma
ar fi trebuit să fie la înălţime. Era ora trei, nu mai erau decât puţine ore
până dimineaţă. Ar fi vrut să reazeme capul de fereastră şi să tragă un pui de
somn. Desigur, dacă ar fi fost singur în compartiment s-ar fi putut întinde pe
banchetă, aşa cum făcea cu câţiva ani în urmă, când, soldat, se întorcea din
permisia de week-end. Încercările de a găsi un compartiment gol fuseseră
inutile. Peste tot erau două-trei persoane, parcă dispuse intenţionat aşa ca să
ocupe toate compartimentele. Fusese aşadar nevoit să revină în compartimentul
lui, alături de acest bătrânel. Să tot aibă şaptezeci de ani, îşi spusese
atunci când îl văzuse. Aşa făcea de fiecare dată, încerca să aprecieze vârsta
oamenilor cu care venea în contact. E drept că ulterior, surprins de vioiciunea
cu care gesticula şi de nesfârşita lui poftă de vorbă, mai scăzuse vreo cinci
ani din aprecierea iniţială. Sub şaizeci şi cinci nu se poată să aibă, îşi
spusese, e totuşi un om bătrân. Iar mie nu-mi plac bătrânii, continuă gândul de
unul singur. Avea o barbă neîngrijită, semăna cu un călugăr pe care-l întâlnise
tot întâmplător mai demult. Era – culmea! - tot într-un tren. Călătoriile cu
trenul au început să pară decisive pentru destinul meu, se gândi. Se întâmplase
în urmă cu şapte ani, poate ceva mai mult. Se îndrepta spre Bacău şi călătorea
ziua. Călugărul era destul de banal, îi atrăsese atenţia doar faptul că degaja
un miros urât, accentuat în momentul în care, cu cea mai crasă nepăsare, îşi
scosese pantofii şi îşi întinsese picioarele pe bancheta din faţă. E drept că
şi el avea poftă de vorbă. Poseda o servietă scumpă, dar i-a declarat dezinvolt
controlorului că nu avea nici bilet şi nici bani, pentru că oamenii ca el sunt
săraci prin tradiţie. Controlorul nu a spus nimic, iar Vlad s-a ridicat şi a
plecat, cu bagaj cu tot, în alt compartiment. Acum îşi dădu seama că se
întâmplase la fel, toate compartimentele erau ocupate cu doi-trei oameni, aşa
că se oprise chiar la ultimul. Doi tineri l-au servit cu rachiu, iar el, deşi
nu îi stătea în fire, a băut. Tinerii aceia au spus glume până la capătul
călătoriei. Îl priveau frecvent, aşteptându-se să-l vadă râzând, dar el zâmbea
doar din când în când, cu un efort supra-omenesc.
-… cadoul meu, da, ţineţi,
domnule, sau doamnă, e viaţa mea acolo, înăuntru, am împachetat-o strâns ca să
încapă toată, a rămas foarte puţin pe dinafară, o respiraţie sau două, uite, vă
place cum am ambalat-o?
Vlad se întrebă dacă
bătrânul tăcuse vreo clipă. Probabil că îşi continuase nestingherit monologul
fără a ţine cu tot dinadinsul să fie auzit sau înţeles de cineva.
- Primul strat e alcătuit
din două copilării, am pus-o şi pe a unui frate de-al meu, o aveam la îndemână.
Am acolo, adică aveţi, căci vi le dăruiesc, o groază de jucării, meşterite chiar
de mine din materiale… cum să spun… primare, înţelegeţi? Bucăţi de scânduri,
piatră, rumeguş, resturi de stofă şi probabil hârtie. Un alt strat e alcătuit
din pubertate, e foarte dens, o să găsiţi multe emoţii acolo. Urmează un strat
consistent de adolescenţă, o adevărată grozăvie. Apoi vine un fel de tinereţe,
o să vedeţi că nu e una oarecare, o să vă bucure privirea şi mintea, doamnă sau
domnule, mai ales mintea… Pe ici pe colo o să fie şi puţină ratare, dar cine nu
a cunoscut ratarea? Sau teama de ratare…Mai departe am fost matur, cât se poate
de matur, stratul acesta cuprinde marile gesturi ale existenţei mele. La
sfârşit o să vedeţi un început timid de bătrâneţe… Şi m-am oprit acolo cu
împachetatul, am simţit că nu voi mai trăi nimic esenţial, că nu mai pot adăuga
nimic. Iar bătrâneţea adevărată e atât de neplăcută, nu cred că v-aţi dori un
asemenea spectacol.
Tânărul încercă să se uite
pe fereastră, dar nu văzu decât peisajul neclar oferit de farurile maşinilor,
atâta timp cât calea ferată era foarte aproape de şosea. Mai târziu se mulţumi
cu umbrele unor clădiri vechi, prăfuite, lipsite de orice farmec. Îi trecu prin
minte să deschidă o carte, de multe ori un asemenea gest te poate salva, pe de
o parte pentru că îţi oferă un univers total diferit de cel în care te afli, pe
de altă parte pentru că asta ar putea fi un semn pentru vorbăreţul de alături
că ar trebui să tacă. Lectura e un act cât se poate de personal. Avea la el un
roman contemporan din care citise o parte, ceva cu un muzician care se întorsese
în ţară după zece ani de exil şi trăise drama unei uitări totale, din care
cauză trebuise să se apuce de altceva, o afacere cu reptile, parcă, un domeniu
mai puţin exploatat, credea el, prilej pentru a întâlni o femeie care - în
sfârşit! – îl recunoaşte. Ceva destul de tern. Se întâmpla să aibă şi un volum
de Blaga, îi trebuia a doua zi, la facultate, dar nu părea să fie nici aceasta
soluţia potrivită în cazul de faţă. Mai bine să citesc tot romanul, îşi spuse,
deschizând cartea la întâmplare. Bătrânul continua să vorbească, deşi nu-l
asculta nimeni, cel puţin el, Vlad, nu avea habar de toată pălăvrăgeala din
ultimele minute. Dar colegul de compartiment îl enerva, totuşi, era conştient
de acest lucru. I se întâmpla destul de rar să-şi iasă din fire, cel puţin aşa
îi plăcea să creadă. În urmă cu câteva zile vrusese să lovească pe cineva, erau
nişte mucoşi care-l opriseră pe stradă ca să-i ceară bani de ţigări. Voise să
lovească la întâmplare pe unul dintre ei, dar mucoşii, simţind pesemne ce avea
de gând, se dăduseră brusc la o parte, lăsându-l să treacă. Tot drumul spre
casă a privit înapoi, tremurând de furie şi poate, puţin de tot, de frică.
- În primul strat…
- Ce strat? întrebă Vlad
fără să vrea.
Bătrânul se uită lung la
el, dând impresia că-l văzuse abia atunci.
- Vorbeam despre viaţa
mea, domnule…
- Vlad Mincu, spuse
tânărul, şi îi fu ciudă că se lăsase prins din nou în plasa bătrânului aceluia.
De altfel lui Vlad i se păru că vede pe faţa lui un zâmbet zeflemitor, aşa că
îşi aplecă din nou privirea asupra cărţii. Se pare că muzicianul întors din
exil renunţă până la urmă şi la afacerea cu reptile, urmând probabil sfatul
femeii aceleia, căci pe pagina asta cei doi erau împreună acasă la ea,
discutând despre viitorul lor comun. Înseamnă că era bogată, se gândi el,
prosteşte.
- Mă aflam în casa
părinţilor mei, într-un sat din Alba. Nu cred că îl cunoaşteţi, domnule…
Vlad se mulţumi să îi
arunce o privire tăioasă.
- Mă rog, nu asta e
important, adică nu contează numele satului. Zona era nemaipomenită, nişte
dealuri care te invitau zi de zi la hoinăreală, iar asta, stimate domn, e
activitatea cea mai nobilă care există. Era şi o pădure, dar ceva mai departe,
mai încercam uneori să vânez, dar n-am reuşit niciodată să aduc ceva în tolbă.
Nu mă prea pricep să vânez animale, eu mai degrabă vânez oameni. Ai mai auzit
probabil de asta, nu?
- Nu, răspunse Vlad,
enervat că omul îi vorbea când cu tu, când cu dumneavoastră şi întrebându-se
dacă nu cumva făcea tot spectacolul acela numai ca să-şi bată joc de el.
- Nuuu? Interesant…
Sunteţi primul om care… Toţi am auzit măcar o dată, în trecere, nu se poate să
nu ştii chiar nimic. E grav, asta da, e grav, dar să lăsăm pe altădată
explicaţiile inutile.
Mai bine, se gândi Vlad.
- Dealurile acelea erau interesante pentru că erau
roşii, domnule, cât se poate de roşii, bănuiesc că nu ai văzut aşa ceva. Adică
erau şi verzi, dar şi roşii, înţelegi?
-…
- Toamna, domnule, numai toamna erau roşii, ce e
aşa de greu? Rămâneau goale, cum să-ţi explic mai bine, erau ca nişte ţeste
cuprinse de calviţie… Un deal, un cap chel, alt deal, alt cap chel… Înţelegi
acum?
-…
- Tata mi-a spus secretul lor, dar trebuie să fii
cu adevărat un iniţiat ca să-l înţelegi. Şi lui îi plăcea hoinăreala, a fost
una din pasiunile sale până la moarte. De altfel şi în ziua în care l-a călcat
trenul hoinărea. A fost oarecum un accident simbolic, eu aşa l-am perceput,
de-asta nu am fost deloc supărat. Dar de atunci au început să-mi placă
trenurile, vezi dumneata… E şi călătoria aceasta tot o hoinăreală… Într-o zi
mi-a arătat din vârful unui deal toate casele din satele vecine în care locuiau
rude de-ale noastre. Acolo stă cutare, acolo stă cutare… Arăta cu degetul în
depărtare casele unor mătuşi, unchi sau verişori pe care nu i-am cunoscut
niciodată. Fiecare cu viaţa lui…
- Împachetată sau nu, zise Vlad.
- Exact. Sau nu.
Un şuierat prelung întrerupse povestea bătrânului
pentru câteva clipe. Trenul se oprise pe neaşteptate în plin câmp. Vlad se
gândi că ar fi un bun prilej să iasă, ar scăpa puţin de bătrân şi ar putea fuma
o ţigară. Abia acum îşi dădu seama că nu fumase de câteva ore, deşi era un
fumător înrăit.
- Trebuie să fim aproape de Braşov, spuse bătrânul.
- Am trecut de mult.
- Aşa ţi se pare dumitale? adăugă bătrânul, cu
acelaşi zâmbet zeflemitor. Mai e mult până la destinaţie, nici nu ştii cât de
mult. Cred că aici s-a întâmplat şi data trecută…
- Ce?
- A, nimic important, tot o oprire ca asta.
Vlad simţea crescând furia aceea care apărea în
momentele în care se simţea prizonier, sentimentul acela al unei situaţii fără
ieşire în care nu-ţi rămâne decât să încerci să fugi. Dar acum nu putea să
fugă, era prizonierul acelui tren, şi al bătrânului de lângă el în acelaşi
timp. Nu ştia ce să facă şi îşi dădu seama că mâinile îi tremurau uşor. Îşi
dorea ca trenul să plece cât mai repede, orice oprire suplimentară era un
adevărat calvar. Puse cartea pe banchetă şi privi pe fereastră. Se auzeau voci,
dar nu se vedea aproape nimic. Oamenii păreau să vorbească de un accident,
cineva se aruncase în faţa trenului. Cine putea să facă asta acolo, în mijlocul
câmpului? Contrariat, îl privi în treacăt pe bătrân, care tăcea în sfârşit,
după care luă din nou cartea. Muzicianul se căsătorise într-adevăr cu femeia
aceea bogată. Dar problema este că toată averea ei provenea dintr-o căsătorie
anterioară, iar lucrurile nu erau deloc clare. Fostul soţ murise pe
neaşteptate, iar familia sa bănuia că ea ar fi avut ceva de a face cu asta.
Bietul muzician ar fi vrut să nu se fi întors niciodată din exil, o făcuse doar
cu gândul că ar fi putut regăsi publicul pe care-l avusese cândva şi care-i
lipsise ani de-a rândul. E greu să fii artist şi să nu te iubească nimeni…
Putea să înţeleagă asta destul de bine, la urma urmei el însuşi era artist,
într-un fel, şi încă unul fericit. Era un orator desăvârşit, cursurile sale de
literatură erau ascultate cu viu interes de sute de studenţi. Devenise destul
de cunoscut pentru asta, iată de ce i se propusese să conferenţieze şi la
Bucureşti. Fusese un eveniment important pentru el, care-l ajutase să treacă
peste problemele aduse de divorţ. Cariera îl făcuse fericit, nu femeile. Se
gândea din ce în ce mai rar la Ofelia, chiar şi numele acesta i se părea acum
atât de ridicol şi fără legătură cu viaţa lui. Viaţa lui neîmpachetată încă.
- Da, şi după accidentul acela nu l-am mai văzut,
aşa că n-am vrut să cred că murise. N-au vrut să-mi permită asta, să văd trupul
ciopârţit de tren, moartea aceea atât de potrivită cu spiritul lui vagabond.
Din toate rudele acelea ale căror case mi le arătase el cu degetul de pe deal
nu a venit nimeni la înmormântare. Nici nu aş fi vrut să vină, am fost numai
puţin mirat. Nici acum nu sunt pe deplin convins că a murit şi că tot ce s-a
petrecut atunci nu a fost doar o înscenare.
Vlad se opri puţin din citit şi se gândi la
propriul lui tată. Era muncitor într-o uzină chimică şi lucra în trei
schimburi. Azi şi mâine sunt unu’, poimâine şi răspoimâine sunt doi… Şi tot
aşa, în fiecare săptămână. Îi ştiuse întotdeauna bine programul de lucru, cu
rare excepţii, atunci când intervenea ceva deosebit, când trebuia să schimbe
vreun coleg sau când întârzia cineva şi trebuia să rămână peste program. Una
din marile lui mulţumiri de copil era că tatăl lui se întorcea mereu acasă.
Tatăl lui era mereu viu. Ridică privirea spre bătrân şi îl privi compătimitor,
pentru prima dată.
Trenul avea o viteză nemaivăzută. Se gândi că
depăşise o sută cinci zeci de kilometri pe oră, poate chiar două sute. Se mai
gândi de asemenea că multe lucruri i se întâmplau pentru prima dată în noaptea
aceea.
- Aşa că mama s-a ocupat de mine, continuă
bătrânul. Vocea lui părea să vină acum mai de departe şi Vlad se întrebă dacă
nu cumva aţipiseră amândoi câteva minute şi se treziseră în acelaşi moment.
Exact în acelaşi moment. Ea era o fiinţă blândă, şi a trebuit să muncească
pentru mine. A găsit loc la o fabrică de încălţăminte. În perioada aceea aveam
pantofi de calitate. Îi făcea pe ascuns, ea cu o colegă, iar ca să nu o prindă
cineva, aducea acasă câte unul, aşa i se părea ei mai sigur. S-a întâmplat de
câteva ori ca următorul să nu fie din acelaşi model. Nu a fost prinsă
niciodată, nu din cauza tehnicii cu care fura, ci pentru că toţi furau în fabrica
aceea.
Momentul de compasiune fusese deja uitat, vorbăria
bătrânului, povestea vieţii lui atent stratificate îi era total indiferentă şi
ar fi vrut să scape de el. Spera să ajungă în maxim o oră la destinaţie, iar
viteza trenului rămăsese constantă, din fericire. Odată ajuns în gară, trebuia
să ia un taxi până la hotel, să se schimbe şi să plece spre facultate. Nici nu
mai avea timp să recitească planul pe care îl schiţase pe fugă, cu câteva zile
în urmă. Avusese o săptămână încărcată şi acum înţelese că făcuse totul în
silă. Facultatea avusese oaspeţi străini şi se organizaseră multe evenimente
oficiale, la care fusese obligat să participe. Iar lui nu îi plăceau
evenimentele oficiale, ci doar acelea interioare.
- O vreme a locuit cu noi un unchi pe care nu-l
mai văzusem înainte. Mama mi l-a prezentat simplu, unchiul Mihail, şi m-am
gândit că trebuia să vină dintr-una din casele acelea pe care mi le arătase
tata cu degetul. Era prietenos şi pe deasupra un mare inventator de jocuri. El
m-a inspirat în toate invenţiile mele ulterioare. Dar într-o zi l-am surprins
pe unchiul Mihail făcând dragoste cu mama. Am rămas în pragul uşii privind, iar
ei m-au observat destul de târziu. Am urât imaginea aceea cu trupurile lor
goale. Dar am scăpat repede de ea, pentru că unchiul Mihail a fost găsit mort
într-un şanţ. A fost înjunghiat, nu ştie nimeni de către cine. Dispariţia lui
mi-a făcut plăcere, iar de atunci mă bucur de fiecare dată când moare cineva.
Vlad tremura din nou, de data aceasta numai de
frică. Bătrânul acela era un monstru, fără îndoială, iar singura lui salvare
părea să fie sfârşitul acelei călătorii nocturne cu trenul. Stătuse ore în şir
pe banchetă, probabil în aceeaşi poziţie. De nenumărate ori voise să iasă, dar
bătrânul îl fixase cu privirea şi asta fusese de ajuns ca să se răzgândească.
Era prima oară când asculta pe cineva cu forţa pe o durată atât de mare. Nu
găsea nimic care să-i distragă atenţia, nici măcar nu venise cineva să
controleze biletele. Era una din acele experienţe – rare, slavă Domnului – când
nu putem face altceva decât să asistăm la propria suferinţă. Romanul acela nu-l
ajuta deloc, devenise extrem de plictisitor, în ultimele cincizeci de pagini
era descris un proces cu familia soţului decedat, iar după proces va urma cu
siguranţă un recurs, aşa se întâmplă întotdeauna. Trenul ar fi trebuit deja să
ajungă, dar se pare că erau încă departe, şi asta în condiţiile în care viteza…
Şi nici nu oprise în toate staţiile, sărise cel puţin peste două opriri
importante. Îl privi din nou pe bătrân. Aşezat comod, picior peste picior,
acesta continua să vorbească. Pe la ce strat o fi ajuns, se întrebă Vlad,
gândindu-se dacă nu cumva fiecare strat al vieţii depănate de monstrul cu care
îi fusese hărăzit să călătorească în noaptea aceea era alcătuit din mii de alte
straturi mai mici, a căror relatare ar fi putut dura cât mii de călătorii. O
viaţă bine stratificată, dar care nu avea nici o legătură cu viaţa lui. Cutia
aceea propusă de bătrân era un cadou odios, pe care nu-l voia şi tresări la ideea
că ar fi putut fi forţat să îl accepte. Cadourile nu se pot refuza, nu-i aşa?
Ele se primesc, pur şi simplu, ce se-ntâmplă cu ele după aceea e
responsabilitatea celui care le-a primit, iar el se întreba dacă nu cumva exact
asta voia bătrânul, să treacă toată această responsabilitate asupra lui. Am
să-i spun că refuz, am s-o fac, nu mă interesează politeţea, nu mă interesează
nici un principiu, nici o regulă socială. Mă interesează doar viaţa mea, de
aceea am să refuz. Se uită din nou spre bătrân şi i se păru că acesta îl
întrebase ceva.
- Unde
merge trenul acesta? repetă bătrânul.
- La Bucureşti, strigă Vlad, după care adăugă,
naiv: la întoarcere voi călători cu autobuzul!