Pe strada sa apăruse dintr-o dată un palmier, unul înalt, să tot fi avut vreo douăzeci de metri, avea trunchiul gros şi ramurile curăţate până sus de tot, unde se încheia cu o coroana impresionantă, frizată după ultima modă. Nici nu avusese timp să-şi pună întrebări, se dusese direct în cameră, căutase o coală A4 în sertar şi începuse să scrie o scrisoare. Aşa i se părea lui că ar fi bine, comportamentul acesta ar fi pe deplin mulţumitor atât pentru ea, cât şi pentru el. În plus, era atât de uşor, nu avea nevoie decât de hârtie, stilou şi puţină bunăvoinţă, că în rest, scrisul mergea de la sine, aşa se petrecuse întotdeauna în cazul lui. Unii sunt cu cifrele, alţii cu literele, repeta el celebra explicaţie de fiecare dată când era întrebat. Dar era întrebat destul de rar în ultima vreme, iar asta din cauză că era evitat de ceilalţi. Nici mai mult nici mai puţin. Evitat, izolat. Complet şi iremediabil. El, care, vorba mamei sale, era atât de iubit, atât de popular, atât de cald şi prietenos! Ce dacă le spusese vecinilor că de câteva luni planau deasupra casei lor trei farfurii zburătoare, ce, nu era adevărat? Dar dacă ei nu voiseră să-l creadă… Treaba lor, nu poţi să faci bine omului fără voia lui. Mai ales vecinii ăştia, singurii pe care-i avea, nenea Valeriu şi soţia lui Ana, parcă aveau nişte mentalităţi cât se poate de învechite. Erau pensionari, treceau prin crizele specifice vârstei, probabil că nici nu mai împărţeau demult patul şi erau tare surprinşi să se întâlnească unul cu altul în fiecare dimineaţă. Sau poate asta era modalitatea perfectă de a păstra un oarecare sentiment pentru celălalt. Să nu te deranjeze, să existe fiecare pentru el şi dacă nu am chef de tine sau tu de mine, mergem fiecare în camera lui şi gata. Aşa o să facă şi el atunci când va ajunge la vârsta lor. Daca iubita lui se va întoarce vreodată acasă. Dacă nu, cu cine să se joace de-a singurătatea? Le mai spusese vecinilor că în spatele grădinii găsea în fiecare zi excremente de urs, le cunoştea foarte bine, nu se putea înşela în privinţa asta, era un specialist redutabil. Le explicase cu detalii concrete: culoare, densitate, detectase chiar şi faptul că bietul animal suferea de o boală de colon, sau în orice caz era ceva legat de sistemul digestiv. În plus, excrementele din ultima vreme erau din ce în ce mai uscate, dovedind faptul că animalul fie era deshidratat rău de tot, fie avea un regim alimentar cât se poate de lipsit de echilibru. Le mai spusese că era o bună ocazie să-i avertizeze, în această privinţă. Adică, ei, oameni aproape bătrâni de-acum, trebuia să fie atenţi ce şi cum mănâncă pentru că vine o vreme când orice fapt, oricât de banal ar părea, poate avea consecinţe iremediabile. Mai ales pentru bătrâni, le spunea, privindu-i cu ceva compasiune. Bătrânii sunt expuşi în primul rând, aţi auzit de atâtea ori şi la televizor, nu sunt eu primul care vă avertizează, bătrânii sunt foarte expuşi. Aşa e în natura lucrurilor, nu aveţi ce să faceţi. Bine, nu trebuie să vă gândiţi în fiecare zi la moarte, nu are nici un rost, de altfel eu vă dau aceste sfaturi pentru viaţă. Mie… îmi place viaţa… Îmi place să trăiesc, să simt, să mă bucur… Ei îl priveau cu jenă, bănuia că ar fi vrut să se descotorosească de el şi nu ştiau cum să o facă, oamenii credeau probabil că s-a scrântit, dar dacă vorbeşti despre fenomene mai neobişnuite nu înseamnă neapărat că ai înnebunit, nu-i aşa? Adică, uite, farfuriile acelea zburătoare veneau mereu la aceeaşi oră, coborau până deasupra casei vecinilor, la câţiva metri de acoperiş, apoi rămâneau nemişcate câteva minute, nu foarte multe, şi plecau. Oricine ar putea să le vadă, chiar şi ei, vecinii, dar probabil că au somnul prea greu, din cauza digestiei. Şi dacă nu i-ar fi avertizat de sute de ori să nu mănânce seara! Dar încăpăţânarea e specifică vârstei. Şi ursul acela, nu era deloc neobişnuită prezenţa lui, deşi nenea Valeriu zâmbea zeflemitor când îi vorbea despre asta. Oraşul era foarte aproape de munte, iar urşii puteau fi tentaţi să coboare în căutare de hrană. Ce hrană, întrebase nenea Valeriu, crezând că a găsit argumentul decisiv, nu ştiu, dar asta nu înseamnă că ursul acela nu ar putea să caute. Vine, sare gardul noapte de noapte, probabil chiar pe la colţ, acolo unde v-am propus mai demult să facem împreună ceva, să ridicăm gardul că s-a lăsat pământul rău de tot, aţi văzut ce groapă s-a făcut. V-am avertizat, nu-i aşa, nea Valeriu?
Dar parcă palmierul acela era puţin neobişnuit… Ursul e normal, extratereştrii erau normali, dar un palmier în zona aceea parcă nu mergea, nu era climatul lui favorabil, în mod normal nu ar fi trebuit să supravieţuiască acolo. Şi ce senzaţie profundă de viaţă, ce vigoare degaja trunchiul acela solzos şi cât de mândru îşi ridica ţeasta spre cer! Era un palmier neobişnuit, da, cel puţin atât putea să spună. Dar, ca şi în cazul ursului, palmierul acela oferea detalii cât se poate de concrete, adică era chiar mai evident, pentru că ursul venea şi pleca, dar palmierul rămânea tot timpul acolo.
Îi scrise toate acestea, apoi se gândi ce cale să aleagă pentru a expedia mesajul: sub formă de ghemotoc, de rachetă sau de bărcuţă? Erau cele trei variante pe care le experimentase cu succes şi era convins că scrisoarea ajungea de fiecare dată la destinaţie. Nu există mesaj pe care să vrei cu adevărat să-l trimiţi şi să nu poată ajunge la destinaţie, şi asta simplu şi repede, cât ai bate din palme. Era secretul lui, nenea Valeriu nu trebuia să-l afle, trebuie să păstrezi ceva doar pentru tine, ceva care să te ridice deasupra tuturor, un element cât de mic, dar să-l ştii numai tu.
Era ultima apariţie, poate că farfuriile acelea zburătoare nu erau tocmai străine de eveniment. Palmierul era acolo, înalt cam de vreo douăzeci de metri, cu o coroană frizată modern, chiar puţin sfidător, şi pe trunchiul lui se plimbau sute de şobolani, unul mai mare ca altul, căci e normal, îşi spuse, e cât se poate de normal, pentru că şobolanilor le-au plăcut dintotdeauna palmierii, dar nenea Valeriu nu ştie asta, şi nici n-o s-o afle…