Nu încetase să-şi privească ceasul de când ajunsese pe aerodrom. Repetase de zeci de ori scena împreună cu superiorul şi cu colegii – puţini câţi erau – de trupă şi i se păruse de fiecare dată că operaţiunea pe care avea să o ducă la bun sfârşit de unul singur era una – dacă nu uşoară – cel puţin acceptabilă, nici prea simplă, ceea ce l-ar fi putut umili, pentru că toţi ceilalţi avuseseră, după cum i se spusese, misiuni extrem de dificile, unele dintre ele groaznice, şi nu ăi era ruşine să se gândească oarecum înfricoşat la ele, dar nici atât de dificilă încât să necesite implicarea a unei a doua persoane. Indirect erau implicaţi toţi ceilalţi, deoarece participaseră la repetiţii fie ca martori, fie ca regizori, fie ca posibili inamici, ba chiar unii dintre ei făcuseră exces de zel în luptă. Se pipăi pe şoldul drept, unde primise una din cele mai dure lovituri din viaţa lui, aproape că îi dăduseră lacrimile simţind piciorul propriului coleg, căci ne doare mai tare când ne lovesc persoane apropiate, în care credem şi de la care sperăm să obţinem ajutor, susţinere... În fine, superiorul fusese cel mai puţin dur, în sensul că era departe de ceea ce i se povestise. Abia terminase simulacrul acela de şcoală specială, un fel de instituţie secretă în care erau pregătite brute ca el care să vegheze la binele celorlalţi sau să răzbune un rău sau altul. Asta îşi dorise dintotdeauna şi nu ezitase să o spună în stânga şi în dreapta şi probabil că acesta fusese motivul principal pentru care îl recrutaseră. I se spusese clar de la bun început că va fi greu, ceea ce de altfel bănuise şi el, dar îl deranjase de fapt afirmaţia – inutilă – că ar fi putut să moară. Ai putea să mori, îi spusese celălalt superior, care trebuie să fi avut vreo legătură specială cu noii săi colegi şi îl privise scurt, nu în ochi, ci doar aşa, trecuse peste figura lui, şi apoi se oprise cu stăruinţă asupra ferestrei dinspre Piaţa Revoluţiei, ca şi cum de acolo ar fi putut veni cine ştie ce explicaţie suplumentară ce i-ar fi întărit spusele.

E posibil să mori, continuase la un moment dat, după ce ieşise fără a-i oferi vreun detaliu suplimentar. Seara veniseră două persoane cu o maşină stranie, ceva aiuristic de un roşu ţipător, cu botul ascuţit şi cu două ţevi de eşapament. Îi venise să râdă, dar reuşise să se abţină. Nu o să joc într-un film, se gândea, ce legătură are maşina asta cu trupele speciale? Îl aduseseră într-o locuinţă obscură, una din casele acelea vechi, de culoare închisă şi ascunse după nişte copaci atât de diformi, încât aproape că nu puteai spune cărei specii aparţin. O casă aflată undeva în centru, dar nu-i de mirare că nu o cunoştea, pentru că nu ne uităm niciodată insistent la aşa ceva, trecem cât mai repede, pentru a nu fi urmăriţi de umbre. El se gândise mai demult, într-o noapte neagră de tot, când se întorcea ameţit de la un chef searbăd ţinut în apartamentul unui fost coleg de facultate, că în curtea unei astfel de case nu poate exista decât un singur anotimp, cel mai sumbru dintre toate, toamna. Copaci fără frunze, cu ramuri întortocheate, ceva din filmele acestea la modă în care toate formele planetare sunt nespus de vii şi, ar fi adăugat el, violente. O casă veche şi întunecată, cu un turn minuscul din care ne priveşte în mod sigur cineva, numărându-ne paşii, înregistrând expresia feţei şi notând până şi mişcarea alternativă a braţelor, deoarece toate acestea dezvăluie secrete inestimabile ale personalităţii noastre. În noaptea aceea purta o geacă de fâş, ceva absolut banal, un cadou de ziua lui – cât de bine îl cunoşteau prietenii! - cu o imagine prostească pe spate, tot un simbol de luptă, desigur, pesemne un animal cu coarne. Evitase pentru o vreme casa aceea, unde auzise voci, una care-l striga şi altele, multe, care parcă plângeau, precum bocitoarele la capul unui mort. Sau cum plângeau.

Nu era ceasul lui, aşa cum nici operaţiunea aceea nu fusese iniţial gândită pentru el, deoarece pe planul văzut pe hârtie – o singură dată – erau mâzgălite nişte litere care nu erau nici iniţialele numelui său real, nici acelea ale primului nume fals care i se oferise. Prima operaţiune, primul nume fals. Erau literele B.P., iar iniţialele sale erau fie J.C., fie F.V.. Nici nu se obosise să caute o semnificaţie anume, se gândea că aşa trebuia să fie. Noul său superior, durul acela închipuit, dădea ordine severe, dar avea un fel de bunătate nevoită care-i ieşea prin toţi porii şi de care oricine şi-ar fi dat seama. Majoritatea oamenilor sunt buni şi răi în proporţii imposibil de descifrat cu exactitate, însă la unii dintre noi balanţa înclină în mod evident într-o parte sau alta, iar la superiorul cel nou balanţa înclina spre bine, iar binele nu e un semn al morţii. Poate de aceea nu îi fusese de loc frică în timpul repetiţiilor, acele piese de teatru regizate vulgar în care nimic nu ţine nici de artă, nici de realitate. Ceasul avea o importanţă extremă, aşa îi spusese superiorul cel nou iar unul dintre colegi, un tip exagerat de înalt, aprobase cu o mişcare a capului, dând de înţeles că el ştia de unde venea importanţa aceea. Pentru o clipă crezuse că acel B.P. era de fapt el, lunganul acela şi că pe el trebuia să-l înlocuiască. Dar nu îl urâse pentru asta, misiunea nu putea să fie foarte grea, unui novice nu i se pot încredinţa misiuni dificile, oricât de bun ar fi, pentru aşa ceva sunt aleşi indivizi cu experienţă ca B.P. sau alţii ca el. Superiorul cel bun nu avea de ce să îl trimită la moarte, pur şi simplu nu avea de ce. El coordonase repetiţiile şi alesese cu precizie fiecare element. Poate doar decorul nu fusese tocmai potrivit, era vorba de o uzină părăsită şi trebuia să lupte cu inamicii într-o zonă cu numeroase cazane metalice, nişte recipiente uriaşe care acum nu mai serveau la nimic. Printre ele erau aruncate într-o dezordine totală pietre, bucăţi de ţeavă, roţi de automobil sau chiar autoturisme vechi, scoase din uz. Groapă de gunoi, uzină părăsită, cimitir de maşini sau zonă de antrenament, special concepută, nu se hotărâse asupra nici uneia din aceste variante şi nici prin minte nu-i trecuse să pună vreo întrebare. În scurta discuţie avută cu superiorul cel vechi înainte de a intra în echipa specială i se spusese clar că va trebui să evite cu obstinaţie orice fel de întrebare. Acesta este păcatul capital, zisese superiorul cel vechi.Dacă pui întrebări înseamnă că nu eşti la înălţimea aşteptărilor, că nu eşti capabil să înţelegi. În echipa în care vei merge, ceea ce ţi se spune este suficient. Iar în plus, câtă generozitate, există repetiţiile. Numai că hangarele acestea, câte să fie, parcă zece, nu aveau nimic de a face cu containerele de la repetiţie. În plus, aici solul era curat, iar zona îngrădită pe trei laturi, pe când spaţiul de antrenament nu avusese nici un fel de delimitare, nici nu puteai şti cu exactitate unde începea şi unde se termina. Era un haos total acolo, pe când aici era ordine şi betonul strălucea în lumina lunii de parcă ar fi fost spălat în urmă cu câteva minute. Dar erau atâtea alte diferenţe: liniştea era desăvârşită şi se întreba unde se puteau ascunde inamicii atât de bine şi ce motive ar fi avut să facă asta. În timpul repetiţiilor, colegii săi, deghizaţi în duşmani, făceau adeseori un zgomot teribil şi îl atacau neobosit din toate părţile, obligându-l să lupte din răsputeri pentru a supravieţui, căci pusese pus în gardă în legătură cu pericolul de a fi eliminat chiar de către proprii colegi. Nu e o joacă, trebuie să lupţi cu adevărat, pentru că orice pas îţi poate fi fatal. Îşi folosea aşadar forţa şi inteligenţa pentru a lovi pe oricine îi ieşea în cale. Iniţial i se spusese că va avea şi câţiva oameni de partea sa, dar nu remarcase nici un fel de sprijin. Era cât se poate de mirat, dar nu ar fi putut să întrebe, totul s-ar fi sfârşit, iar el ţinea mult la meseria aceasta, agent special, sau ofiţer de securitate, ceva de gen, nu era tocmai sigur, dar era convins că va pricepe la un moment dat, că misiunile de luptă îi vor da răspuns la toate întrebările. Nu repetiţiile, desigur, acolo singura raţiune a luptei era teama de ridicol, cum să mori în timpul unui antrenament? Nu există moarte mai stupidă, era convins de asta. Agent special, misiune specială, destin special, toate combinaţiile cu acest adjectiv păreau concepute pentru el.

Nu fugise din cauza bocitoarelor, erau voci feminine, obişnuite, le-ar fi putut compara cu vocea oricărei ţărănci bătrâne din satul X sau Y, dar vocile care îl chemau aveau o forţă aparte, care nu inspirau teamă, era altceva, mult mai pregnant şi simţea că dacă nu va fugi îl vor captura. Lor nu ar fi avut cum să le reziste. A fugit fără să privească înapoi, îşi arunca picioarele înainte cât putea de corect, ştia că alcoolul îi afectase destul de tare echilibrul, dar trebuia să fugă, altfel totul s-ar fi sfârşit sau... s-ar fi schimbat decisiv. Or el se iubea aşa cum era, lumea aceea era aşa de mult a lui în acea perioadă, aşa de mult... Trotuarul era în reparaţie şi asta dura de vreo trei ani, de când cineva, o autoritate publică, începuse nişte lucrări timide în capătul dinspre nord al străzii. Era denivelat şi plin de gropi, aşa cum fusese dintotdeauna, l-ar fi surprins chiar foarte tare să-l vadă reparat. Cu toate acestea, ideea că era în reparaţie îi dădea un aer aparte, deschidea o fantă invizibilă spre un viitor la fel de invizibil. Aşa că îi fusese greu să avanseze, ca în pseudo-realităţile trăite de oamenii preistorici care credeau în vrăji şi alte fantasmagorii. Rememora istorii vechi: trebuia să înaintez printr-o pădure deasă; era un lan de grâu imens şi nu ştiam pe unde să o iau pentru a a ieşi la liman; drumul era plin de raţe şi gâşte care nu voiau în ruptul capului să se dea în lături, iar eu încercam să le sperii şi refuzam să cobor de pe bicicletă. A, mai fusese unul care avusese şansa unui ghid, un ţap care-l ducea desigur într-o direcţie greşită. În fine, aici nu e nici lan de grâu, nici pădure, ci un biet trotuar în reparaţie, îşi spusese. Lumina nu ar fi schimbat mare lucru, ştia bine în ce direcţie mergea, cunoştea fiecare obstacol, fiecare groapă. Dar cu toate acestea căzuse în repetate rânduri. Îi fusese ciudă. Parcă nu sunt eu, îşi spusese, ca de fiecare dată în asemenea momente. Acum, deplasându-se precaut printre hangare, era convins că fusese doar o frică prostească. Trotuarul nu e lan de grâu, concluzionă. Şi nici oamenii preistorici nu sunt oameni preistorici.

Primul hangar era o construcţie ordonată, aproape nouă. Al doilea la fel. Al treilea la fel. Strălucirea betonului ud părea să fi fost preluată şi de hangare, ale căror intrări erau blocate de uşi uriaşe. Probabil inamicii sunt înăuntru şi comit păcatul de moarte: dorm. Atunci când eşti inamicul cuiva nu trebuie să dormi. Evident. Se furişă lângă uşa celui de-al treilea hangar şi ascultă preţ de câteva clipe. Nimic. Nu putea să rişte deschiderea porţilor, era prematur şi zgomotul l-ar fi dat de gol. Se aplecă şi privi îndeaproape uşa. Nici o breşă. Porţile erau perfect dimensionate, ochiul nu putea pătrunde în interior. Se târî până la capătul celuilalt, apoi până la hangarul următor. Ce mai aerodrom, ce mai hangar, ce mai poveste! Cui foloseu, ce sens aveau, de ce ar fi trebuit să îi elimine pe cei care le supravegheau şi ce importanţă puteau avea documentele pe care ar fi trebuit să le recupereze? Atâtea întrebări interzise şi nici un duşman pe care să-l tragă de limbă. Se târâia ca un melc fără cochilie pe betonul lucios şi neliniştea creştea pe măsură ce se apropia de ultimul hangar. Dacă nici acolo nu era nimeni? Trebuia să sară gardul de după ultimul hangar – nu se aştepta să găsească altă posibilitate de a trece de el – şi apoi să se târâie încă vreo două sute de metri. Vei descoperi o pată albă, îi spusese superiorul cel nou. Câtă bunăvoinţă din partea lui să-i spună şi atât! Apoi trebuia să se târâie încă vreo trei sute de metri spre dreapta, unde va descoperi o altă pată albă. De ce să nu merg direct înspre cea de a doua demarcaţie, se întrebase. Trebuia să existe un motiv serios, mai ales că exista şi o a treia şi ultima pată, la trei sute de metri spre stânga celei de-a doua. Ce porcărie! Acolo îl vor aştepta trei colegi, nelipsitul B.P. şi încă doi dintre cei care-l loviseră cu duritate în timpul antrenamentelor. În plus, i se spusese că va fi acolo însuşi superiorul cel nou, probabil pentru a-l felicita pentru prima sa misiune. Numai că aici nu există inamici, se gândi el cu ciudă şi faptul că nu se va lupta cu nimeni îl îngrijora cel mai tare. Dacă nu va avea nimic de raportat superiorului celui nou va exista posibilitatea să fie eliminat din echipă pentru incompetenţă şi tot visul lui de agent special s-ar fi destrămat imediat. Îşi privi din nou ceasul. Trebuie să fi trecut de o jumătate de oră, se gândi, dar se convinse imediat că trecuse mult mai mult şi se decise să renunţe la prudenţa exagerată şi să se deplaseze mai repede. Oare cu ce viteză se târâia? Care să fie viteza maximă a unui agent special aflat într-o deplasare târâş? Un melc fără cochilie. Agent special. Târâş.

Trotuarul cu gropi dădea într-o trecătoare – aşa îi zicea el, pentru că nu era nici drum, nici potecă, nici altceva – neasfaltată care, la rândul ei, dădea în strada mare. Nu se numea aşa, bineînţeles, se numea în realitate Rahova, sau mai precis Calea Rahova. Trecătoarea era o zonă de pământ, uneori de noroi, între două blocuri cu patru etaje. Un spaţiu folosit de sute de oameni zilnic pentru a trece spre Rahova, era o prelungire vulgară a trotuarului, dar o prelungire care nu se afla în nici un fel de reparaţie şi unde încă nu se putea simţi în siguranţă. Fugise până în Calea Rahova şi se oprise exact în mijlocul drumului. Printr-o piruetă a privirii trecuse în revistă totul: blocuri, maşini, trecătoarea rămasă în urmă, una sau două umbre umane departe, înspre piaţă. Simţise gustul victoriei, o măruntă victorie personală care ne face să ne simţim atât de bine uneori, şi parcă gustul alcoolului dispăruse în totalitate. În acele momente era beat de altceva, de sine însuşi poate. Era fericit că nu mai trebuia să fugă şi îşi dorea să nu mai ajungă niciodată în asemenea situaţii. Soluţia era simplă, trebuia evitat pericolul, întotdeauna există mai multe soluţii şi pe viitor le va alege numai pe cele lipsite de orice risc. Aici nu încăpea nici un fel de discuţie. Nu mai fugea, mergea pur şi simplu pe mijlocul şoselei. Linia din mijloc, aşa cum îi recomandase mai demult cineva, mama lui, pare-se. Pentru a evita pericolul, opreşte-te pentru o clipă pe linia de mijloc, iar dacă vezi că vin în continuare maşini de-o parte şi de alta, atunci deplasează-te pe linia aceea. Acolo riscul este cel mai mic, aproape inexistent, nu pentru că maşinile te-ar evita pe tine, ele se evită de fapt una pe alta, au nevoie de spaţiu vital, de intimitate, mai mult decât oamenii înşişi. De-asta se crede că maşinile respectă cu stricteţe regulile.

Melcul fără cochilie continua să se târâie, din ce în ce mai repede. Ceasul nu ascundea nici un mare secret, avea doar funcţia lui firească de a măsura timpul. Iar el era în întârziere. Duşmanii erau probabil la ultimul hangar, i se păruse chiar că zărise o mişcare în zona aceea. Se târâia cu viteza maximă spre inamic, era dornic de luptă, voia cu tot dinadinsul să arate ce poate. Ajunsese la al şaptelea hangar şi emoţia creştea constant în intensitate. Bum-bum. Pulsul părea să fi ieşit puţin din matcă. Hangarul al nouălea, curat, strălucitor ca toate celelalte. La fel de pustiu. Ultimul va aduce lupta, trebuia să se târâie cu prudenţă, era hangarul esenţial. O poartă vopsită în maron, ca şi cele anterioare. Hm... Ajunsese deja la zid. Nimic. Dacă inamicul era aşa de iscusit încât să-i permită avansarea până la ultimul hangar pentru a-l ataca pe neaşteptate din spate? Asta trebuia să fie, îşi zise, şi simţi un lichid usturător pornindu-i din ceafă şi coborând pe şira spinării, apoi pe picioare, până la călcâie. Sări brusc şi privi înapoi. Nimic. Ajunse până la gard şi nu descoperi absolut, dar absolut nimic. Nici duşmani, nici documente, nici orice altceva. Era descumpănit şi revoltat deopotrivă. Misiunea i se părea de acum o farsă, hangarele deveniseră nişte hangare minuscule, aerodrumul acela un teren de joacă. Vru să bată cu putere în porţi, să provoace făţiş pe oricine se afla înăuntru. Dacă inamicul dormea, pur şi simplu? Atunci îl putea trezi şi nimic nu era pierdut cu adevărat, lupta putea începe. Dar una dintre legile esenţiale transmise de superiorul cel nou era: să nu strigi. Trebuia să evite orice zgomot, agent înseamnă luptă, secret înseamnă linişte. O linişte specială ascunzând o tensiune specială. Simţi că destinul îşi bătea joc de el. Nu aceasta era misiunea pe care şi-o dorise. Privi din nou ceasul, îi rămânea extrem de puţin timp pentru a parcurge târâş cei opt sute de metri până la cea de-a treia pată albă. Şi de ce s-ar fi târât , nu avea nimic de ascuns, nimic de protejat. Dacă nu-i inamic, nu-i luptă, dacă nu-i luptă, nu-s documente, iar fără documente nu mai există nici o misiune. Atunci ce sens mai avea să te târăşti între nişte pete albe? Un lucru era clar, când se va revedea cu superiorul cel nou va pune o întrebare, una singură, dar care să provoace un răspuns cât mai amplu, ceva de genul ce sens a avut operaţiunea asta sau cine coordonează activitatea echipei noastre, dar nu, asta probabil ar fi fost o greşeală, nu i-ar fi putut răspunde, pentru că nici el nu putea şti nimic cu certitudine, a fost probabil recrutat la rândul lui de un alt superior, cu aceleaşi legi şi cu aceleaşi misiuni absurde. Se va gândi intens la întrebare în timpul deplasării târâş. Se întorsese spre primele hangare şi făcuse câţiva paşi hotărâţi, fără nici une fel de jenă. Nu descoperise nimic nou. Nu ar fi putut escalada nici un zid şi oricum nu mai avea timp pentru aşa ceva, aşa că fugi în continuare spre gard, îl sări şi luă din nou poziţia culcat. Începu să se târâie rapid spre prima pată albă. Mii de întrebări se amestecau aberant şi inutil în mintea sa obosită. Cine sunt, ce vor ei de la mine, pentru cine luptăm, de ce m-au lovit atât de nemilos colegii la antrenament, care sunt numele reale ale lui B.P. şi ale celorlalţi, ce ar fi trebuit să conţină documentele acelea, de ce nu-l privise superiorul cel vechi în faţă, cu demnitate, de ce trebuia să existe atâtea secrete în echipă, ce anume era atât de special în viaţa asta şi multe altele. Simţi pe rând revoltă, silă, teamă, admiraţie, ură... Foarte puţină dragoste, dar era ceva deosebit de vag, nici măcar nu ar fi putut desemna o persoană spre care s-ar fi putut îndrepta acel sentiment. Dori apoi să-i omoare pe toţi, să-i elimine pe amatorii aceia şi să preia el controlul echipei. Ar fi creat reguli noi şi ar fi permis orice fel de întrebare. L-ar fi obligat pe superiorul cel nou să-şi mărturisească toate secretele. Îl interesa mai ales de unde veneau ordinele, da, la urma urmei aceea ar trebui să fie întrebarea aceea pe care îşi rezervase dreptul să o pună, odată ajuns la ultima pată albă. Hangarele nu aveau nici o importanţă, nici antrenamentele, nici documentele, nici duşmanii nevăzuţi, nici măcar ceasul. Doar loviturile primite de la colegi îl dureau încă, dar toate s-ar fi lămurit odată cu răspunsul la acea întrebare. Trecuse de a doua pată albă şi se târâia spre ultima încercând să distingă prezenţa colegilor. Pe măsură ce se apropia însă, locul părea din ce în ce mai ireal şi mai pustiu. Era la câţiva metri de ultima pată albă când se ridică. Ce fericire să fie din nou în picioare după imensul efort depus! Încălcă mai întâi legea să nu strigi! Apoi pe cea cu întrebările, deşi nu era nimeni să răspundă. Apoi le încălcă pe toate celelalte, pentru că el era cel trădat, în primul rând el. Se simţi umilit. Aproape că nu-şi mai simţea corpul, iar mintea se transformase în milioane de particule independente care zburau în toate direcţiile, punând milioane de întrebări la milioane de oameni. Dar nu venea nici un răspuns. Îşi privi pentru ultima oară ceasul, apoi îl scoase şi-l aruncă departe înapoi. Rămase concentrat pentru o clipă, dar nu reuşi să-l audă căzând. Câmpul de lângă aerodrom nu conţinea decât pământ negru şi trei pete albe. Iar undeva deasupra luna se târa nepăsătoare, ca un alt melc fără cochilie.

Unde l-ar fi putut duce linia de mijloc? Greu de spus. Ştia doar că drumul acela ieşea din oraş, bifurcându-se ulterior spre alte două mari oraşe. Linia de mijloc ieşea de asemenea din oraş. Dar ea nu se va bifurca nicăieri, se va întrerupe la un moment dat, doar atât. Acesta era marele ei dezavantaj, se termina înaintea drumului. Mama lui nu ştiuse asta, în mod evident. Ea era convinsă că la un moment dat traversarea avea să fie posibilă.